Cele mai vechi dovezi ale existenţei umane în vatra Constanţei au fost găsite pe malul lacului Tăbăcărie, în perimetrul actualului cartier Tomis Nord şi constă în materiale arheologice atribuite culturii eneolitice Gumelnita (mileniul V î.Hr.). Pentru perioada de sfârşit a epocii bronzului şi începutul epocii fierului (sec.XII î.Hr.), oraşul Constanţa este reprezentat în sfera arheologică de o mare şi importantă descoperire: un depozit format din 38 obiecte din bronz, excavat în cartierul Palas, toate în greutate de peste 7 kg.
Mărturiile arheologice ne conduc mai departe, către secolele VII-VI î.Hr., când în perimetrul oraşului actual avem prezente urme de locuire traco-getică. Apariţia şi stabilirea grecilor în zona peninsulară a oraşului actual, în sec.VI î.Hr. constituie un fenomen ce trebuie integrat procesului uriaş de emigrare, cunoscut sub numele de colonizarea greacă, în care o parte a lumii elene porneşte către alte teritorii, în secolele VIII-VI î.Hr.. Iniţial Tomisul trebuie să fi fost un EMPORION ionian (factorie comercială ce precede constituirea coloniei propriu-zise), după cum demonstrează săpăturile arheologice efectuate în Parcul Catedralei. Abia în epoca elenistică (secolele IV-I î.Hr.), cetatea va căpăta atributele unui polis. În acest interval de timp importanța oraşului creşte, fiind acumulate bogăţii, care permit locuitorilor să ridice edificii publice sau private elegante, din piatră sau marmură, apeducte s.a., din care ne-au mai rămas puţine, dar elocvente mărturii: coloane, ancadramente, obiecte de uz militar și casnic. Tot acum se ridică un zid de apărare după modelul celor vest-pontice-Histria şi Callatis – iar locuitorii îşi organizează viaţă socială şi politică după modelul ionian – autoritatea supremă o are Adunarea Poporului, Sfatul acestuia constituind puterea executivă.
Începând cu secolul I î.Chr. situaţia geopolitică a întregului ţărm vest-pontic suferă transformări, prin apariţia romanilor în anii 72/71 î.Hr., moment în care oraşele trec sub influență latină, pentru ca în jurul anului 55 î. Hr. să ajungă sub autoritatea regelui Burebista (până la moartea acestuia, în anul 44 a.Chr.). Pentru scurtă vreme oraşul Tomis îşi va recăpăta independenţa, în anii 29/28 î.Hr., dar romanii vor redeveni stăpâni pe ţărmul vest-pontic. Încă din primii ani ai prezenţei romane, oraşele greceşti se vor constitui într-o uniune, mai întâi formată din cinci cetăţi – Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis (Balcic) şi Odessos(Varna) – apoi din şase cetăţi – se va adăuga Mesembria (Nesebar), reşedinţa uniunii aflându-se pentru scurtă vreme la Odessos, pentru ca mai apoi să o preia Tomisul. Tot în Tomis îşi avea sediul comandantul militar roman al coastei de vest a Pontului Euxin, mărturie a importanţei oraşului în ochii romanilor. Referiri şi aluzii la viaţa tomitană de la începutul secolului I p.Chr. desprindem chiar opera lui Ovidiu, poet roman exilat (9-17 d. Hr) aici din ordinul împăratului Octavian Augustus.

Tomisul devine o a două patrie a nefericitului bard, care moare aici în anul 17, fiind înmormântat, după cum susţin ştiri literare târzii, la poarta cetăţii – ante oppidi portam. Urmează un şir de măsuri administrative ce culminează cu înfiinţarea provinciei Moesia Inferior (care coiencide, în linii mari, cu actuală Dobroge), în anul 86 î.Hr., în timpul împăratului Domitian. Tomisul devine în secolul II reşedinţă de provincie şi va cunoaşte o maximă dezvoltare urbanistică, aşa cum nu a cunoscut în vremea romană, nici o altă cetate din Pontul Stâng. Începând cu veacul al III-lea p.Chr., pax romana este tot mai des tulburată de invaziile carpo-getilor, de natură să prejudicieze considerabil viaţa Tomisului, oraş pe care documentele epocii îl supranumesc „prea strălucită metropolă şi capitală a Pontului Stâng”. Către sfârşitul secolului III şi în veacurile următoare, până la împăratul Iustinian (527-565) se vor face mari eforturi pentru refacerea zidului de incinta (vizibil şi astăzi în Parcul Arheologic). Reformele lui Diocleţian dau o nouă structură administrativ-militară şi financiară imperiului, actuală Dobroge numindu-se de acum Scythia Minor, cu reşedinţa la Tomis. În acest context istoric Tomisul capătă noi impulsuri. Oraşul se înfrumuseţează cu noi edificii publice şi private, activitatea portuară creşte, ţinând cont că din sec.IV-lea. Tomisul se învecina cu noua capitală Constantinopol.
Cât de însemnată trebuie să fi fost „ prea strălucita metropolă a Pontului”, între secolele IV-VII., ne lasă să înţelegem mozaicurile, termele, precum şi alte numeroase descoperiri – monede, ceramică, inscripţii, fragmente arhitectonice şi sculpturale etc..Importanţa spirituală a Tomisului creşte la data când religia creştină devine oficială în imperiu, în timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337), fiind amintiţi în izvoare numeroşi episcopi ai oraşului – Gerontios, Theotimos, Timotei, Ivan s.a.,iar în plan arheologic sunt atestate multe basilici somptuos ornamentate cu plăci de cancelii, ferestre traforate, pilaştri, şi căpiţele cu cruci, rozete s.a. . Pe plan politico-militar, secolele V-VII au adânci implicaţii în viaţa Tomisului (ca a întregii provincii, de altfel); se derulează acum cavalcada greu de stabilit a popoarelor migratoare: hunii, cutrigurii, slavii, protobulgarii, care vor determina retragerea administraţiei bizantine din provincie pentru o bună perioada de timp.
Tomisul va fi în această situaţie distrus, viaţa ruralizându-se pe locul fostului oraş. Stăpânirea bizantină în Dobrogea se reinstaurează abia în 971 când energicul împărat Ioan Tzimiskes (969-976) desfiinţează ţaratul bulgar, iar ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră este organizat într-o thema (unitate politico administrativă bizantină) numită Paristrion, cu capitală la Dorostolon (Silistra). În perioada bizantină, în secolele VIII-XII, oraşul va fi cunoscut şi sub numele de Constantinia sau Constantia, nume ce este luat, se pare, după denumirea unui cartier al Tomisului din sec.IV. Denumirea acestui cartier s-a făcut după numele unor dinaşti din familia imperială din sec. al IV-lea. Deci numele actual, Constanța, derivat din Constantina sau Constantia cum ni-l transmit izvoarele bizantine sau italieneşti din evul mediu şi folosirea sa neîntreruptă atâtea veacuri, dovedeşte o existenţa continuă a populaţiei autohtone, romanizate pe teritoriul vechiului oraş şi în împrejurimi.
Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici