Epitaful scris de Tudor Arghezi (născut Ion N. Teodorescu) și dăltuit pe lespedea mormântului său din București de la casa sa, denumită cu drag, Martisor, ne spune: “Născut în București, la 21 mai 1880,cu origini părintești în Gorj” Certificatul de naștere al scriitorului este unul controversat existând astfel varianta ca acesta să se fi născut pe 23 mai. Gorjul este loc pe care poetul îl descrie în felul său caracteristic: „Locuitorii de acolo sunt ţărani primitivi, dar au un folclor admirabil. Strămoşii mei erau oameni care ştiau a lucra cu cuţitul, nu în pâine, pentru că nu o aveau, ci în carnea altora. Cu vocabularul restrâns al cuţitului îşi aranjau ei tărăşeniile de dragoste sau interesele. În ce mă priveşte, cred că şi eu port în umbră o părticică din acest cuţit familial“.

La doar 11 ani, Arghezi pleacă de acasă, din cauza neînţelegerilor cu tatăl său, şi îşi petrece restul vieţii departe de acesta. Cu mare greutate reuşeşte să se întreţină, lucrând ca pietrar, secretar al expoziţiilor de pictură și dând meditații. În ciuda dificultăţilor materiale, Arghezi reuşeşte să studieze la unul dintre cele mai bune licee din capitală, „Sfântul Sava“. Aici îl cunoaşte pe Gala Galaction, cu care leagă o prietenie pe viaţă, mai ales după ce acesta rămâne special repetent un an doar pentru a putea studia împreună cu el, în aceeaşi clasă. Debutul literar al lui Arghezi se petrece la vârsta de 16 ani, odată cu publicarea poeziei „Tatăl meu“ în revista „Liga ortodoxă“, condusă de Alexandru Macedonski. Primele poezii sunt publicate sub pseudonimul literar Ion Theo. Alegerea numelui de Arghezi se datorează transliterării latine a denumirii râului Argeş. La 19 ani, Tudor Arghezi se călugăreşte la Cernica. Petrece aici şase ani, timp în care este hirotonit ierodiacon şi dispune de perspective de avansare ierarhică. Era cunoscut drept un tânăr foarte capabil, inteligent, dar implicat într-o serie de polemici literare. . Precum Ion Creangă, şi Tudor Arghezi a avut unele neînţelegeri cu autoritatea eclezială.
După câteva critici dure la adresa conducerii mănăstirii şi unele abateri disciplinare, ierodiaconul Iosif(nume sub care se călugărise) părăseşte pentru totdeauna lăcaşul monahicesc.merge în Franţa şi Elveţia. La Mănăstirea Cordelierilor din Paris este rugat să rămână şi să se convertească la catolicism, dar, evident, refuză să facă acest pas. Hotărăşte să plece la Geneva, unde scrie poezii, audiază cursuri la facultate şi lucrează într-o ceasornicărie. După o scurtă vizită în Italia, revine în ţară, unde începe să colaboreze cu diverse reviste, scriind cu sârg pamflete. Pentru Arghezi, pamfletul a reprezentat o adevărată renaştere literară. „Pamfletul săvârşeşte pentru artă şi compensaţiile vieţii sociale o operă de înviorare. El poate fi ori bine, ori idiot scris. O linie medie nu există. Pamfletul bun este mai rar ca o bună poezie. De aceea a fost profesat numai de oameni inteligenţi: Voltaire, Bloy, Maurras, Leon Daudet“.

La 5 noiembrie 1915 se căsătorește cu Paraschiva Burda. Din cauza susţinerii neutralităţii României în Primul Război Mondial în cadrul unor articole dintr-o revistă germană, Arghezi condamnat în 1919 la cinci ani pentru trădare și colaboraționism. Este închis în închisoarea Văcăreşti, alături de alți oameni ai literelor, inclusiv Ioan Slavici. După un an este grațiat. În 1926 cumpără un teren de 17.250 mp pe dealul Mărţişorului, în vecinătatea închisorii Văcăreşti, pe care începe să sădească pomi fructiferi şi viță de vie. Construcţia casei şi anexelor gospodăreşti, inclusiv tipografia , s-a prelungit timp de cincisprezece ani, în funcţie de disponibilităţile financiare, devenind o adevărată “fortăreață” a unei famili strâns închegate.

Între 1943 şi 1944 este iarăşi arestat şi întemniţat la Târgu Jiu din cauza pamfletului „Baroane“, scris la adresa ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger. Timp de 4 ani, între 1948 şi 1952, este efectiv nevoit să trăiască doar din vânzarea poamelor din curtea casei de la Mărţişor, din cauza opresiei comuniste. În perioada 1952 – 1967 poetul va fi “reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, este distins cu premii şi titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. S-a bucurat de avantaje în regimul comunist, ca şi Mihail Sadoveanu, colaborând cu autorităţile şi scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”. Succesul târziu, în mijlocul unor persoane lipsite de glorie literară, nu îl influenţează în nici un fel totuși. Moare pe 14 iulie 1967 şi este înmormântat cu funeralii naţionale lângă soţia sa, Paraschiva, în curtea casei din strada Mărţişor.

Arghezi a publicat primul volum de versuri abia la 47 de ani, un exemplu destul de rar în lumea scriitorilor. Deşi debutul său literar s-a petrecut când de-abia împlinise 16 ani, Arghezi a întârziat mult publicarea primului volum de poezii, poate şi din cauza conţinutului special al multor poeme. Pe lângă cariera poetică, Arghezi a întreţinut cu succes o bogată activitate jurnalistică şi a editat o serie de reviste, dintre care cea mai cunoscută rămâne „Bilete de papagal“. Ceea ce a detestat întotdeauna au fost criticile şi laudele fără rost, total inexpresive. „Noi citim o critică sau o injurie ce ni se face, intrigaţi ca pentru o lucrare de artă. Primim, în lipsa obiectivităţii studioase, anoste, a criticii, cu bună dispoziţie insulta, dar o dorim inteligentă şi-i pretindem, ca pentru cântece şi blesteme, o situaţie şi un stil. A înjura este o artă literară tot atât de spinoasă ca şi lauda“ . Arghezi nu se supăra pentru criticile primite, fiind un jurnalist onest şi conştient că poate greşi, dar detesta criticile incomplete, supărătoare, legate de amănunte sterile şi pedante. Detesta, de asemenea, ipocrizia mediului jurnalistic şi comportamentul trădător al multor colegi. „Gazetarii noştri sunt doar profesionişti. Ei se duc la punga mai mare şi la reuşita imediată. Munceşti zece ani într-o redacţie, cu directorul tău, cot la cot. S-ar crede că o simpatie v-a legat şi îndatoriri îndelungate. Dimpotrivă, într-o bună zi, sau redactorul pleacă, sau directorul îl concediază pentru că un candidat neprevăzut îi propune servicii cu preţ scăzut. Nici o părere de rău, nici o îmbrăţişare, nici o nevoie de a strânge legăturile mai mult, de a le face eterne între tovarăşii de până ieri. Este adevărat că viaţa este un lucru trist şi tragic, dar omul dispune de resorturi mari ca să facă din ea un apostolat sau o bucurie“.