Cleopatra a VII-a Philopater a reușit direct sau indirect prin acțiunile sale să ducă la căderea definitivă a Republicii romane și la instaurarea Imperiului. În timpul domniei sale a făcut din instabilul Egipt, cel mai bogat și puternic stat din Orient. Prin farmecele personale a sucit mințile sobrului și austerului Cezar. Mai ușor a fost în cazul petrecărețului, iubitor de opulență și femei, Antoniu. În ciuda ideii contemporane că regina era de o frumusețe nespusă, Plutarh ne informează că ”despre fumusețea ei nu se putea spune că ar fi fost remarcabilă sau că te-ar fi izbit încă de la prima vedere”.

Cleopatra trecuse cu bine prin primul război civil rezultat din asasinarea lui Cezar în 44 î.Hr. Peste doar 3 ani l-a vrăjit pe Marcus Antonius și a început o notorie relație extraconjugală cu el. În 32 î.Hr. Antoniu a divorțat de soția sa Octavia și a declarat public faptul că regina Cleopatra este soția sa. Octavian a răspândit zvonul că Antoniu urmărea să înlocuiască Republica cu Imperiul și noua capitală va fi Alexandria. Războiul era inevitabil. Octavian l-a declarat Cleopatrei, apreciind corect că Antoniu, un militar excelent, o va sprijini. Armatele Romei occidentale au pornit spre Orientul care era de partea Cleopatrei și a lui Antoniu. Deși un soldat mediocru, Octavian a știut să-și aleagă subalternii. Generalii săi au reușit să taie aprovizionarea cu apă a armatei lui Antoniu, cantonată pe un promontoriu numit Actium.

Pe 2 septembrie 31 î. Hr. s-a dat bătălia atât pe uscat cât și pe mare. Cleopatra, un administrator foarte bun și un politician excelent, avea lacune în ceea ce privește strategia militară. În toiul luptei navale, când nimic nu fusese încă decis, a luat hotărârea să se retragă. Antoniu, văzându-și soția că fuge, era în fața unei decizii dificile: ori să rămână alături de oșteni, ori să o urmeze. A ales varianta a doua. Soldații săi au luptat cu tenacitate și curaj până la patru după-amiaza, dar demoralizați de abandonul conducătorului, au sfârșit prin a se preda. Armata de pe țărm, încă lipsită de apă, a rezistat până când generalul Canidius a abandonat-o. Fuga Cleopatrei și a lui Antoniu spre Egipt a fost un dezastru. Nu aveau nici armată, nici flotă. Nu puteau face altceva decât să aștepte iminenta sosire a lui Octavian, un om renumit pentru cruzimea sa. Au făcut cereri disperate de renunțare la funcții pentru a duce o viață de cetățeni obișnuiți. Doleanțele le-au fost respinse.

Octavian a întârziat, nevoit să facă ordine în Imperiul al cărui stăpân era de acum, dar în cele din urmă a sosit în Egipt. Forțele pe care Antoniu a reușit să le încropească au fugit cum au văzut inamicul. Antoniu a primit vestea sinuciderii Cleopatrei și s-a străpuns cu sabia pe 1 august 30 î.Hr. Cleopatra trăia însă. Una din ultimele ei măsuri a fost cea de a organzia funeralii magnifice soțului ei. Regina știa că urmează să fie plimbată prin Roma drept prizonieră-trofeu a lui Octavian. Deja fusese pusă sub pază strictă, de teamă să nu se sinucidă înainte de a-și primi pedeapsa cuvenită unui inamic al Romei.

Plutarh ne spune: ”După ce a împodobit urna funerară a lui Antonius cu flori, ea a făcut o baie și a poruncit să se pregătească o masă opulentă. Când a intrat un țăran, ducând un coșuleț, gărzile l-au oprit să intre la regină. Omul a dat deoparte funzele ce acopereau coșul și i-a invitat pe soldați să guste din smochinele zemoase. Gărzile au refuzat și l-au lăsat să intre… Cleopatra a scos câteva smochine și a văzut șarpele ce poruncise să-i fie adus astfel. ”Deci este aici”, a spus și a întins mâna să fie mușcată”. Plutarh adaugă faptul că nu putem ști exact ce s-a întâmplat în încăperea reginei, căci ea s-a încuiat acolo cu sclavele ei. Octavian, bănuind că se pune ceva la cale, a sosit și a poruncit să fie sparte ușile. Prea târziu însă. Tot Plutarh ne relatează:

”Cleopatra murise și se afla pe un pat acoperit cu pânză țesută cu aur. Era împodobită cu toate ornamentele sale regale. Iras, una dintre sclave, zăcea moartă la picioarele ei și Charmion, pe punctul de a-și da ultima suflare se chinuia să-i potrivească reginei diadema pe cap. Cineva a întrebat-o mânios: ”Crezi că ai făcut ce trebuia pentru stăpâna ta, Charmion?” Ea a răspuns: ”A fost ceea ce trebuia făcut, căci ea este urmașa atâtor regi”, și a căzut fără vlagă”.

Cleopatra încercase să-și scoată fiul cel mare, Caesarion, afară din țară. Octavian a reflectat că ”e posibil să avem prea mulți Caesari” și a poruncit ca băiatul să fie ucis. Pe 23 august tânărul de 17 ani a fost asasinat de tutorele său. Nominal, între moartea mamei sale și 23 august el era conducătorul de drept al Egiptului, deci ultimul faraon. Noul stăpân al lumii romane s-a dovedit mai milostiv cu ceilalți copii ai Cleopatrei. Sora lui, Octavia, – văduva lui Antoniu-, i-a luat la ea și i-a crescut alături de fiica ei. După moartea Cleopatrei și a fiului său, Egiptul a căzut în stăpânirea Romei. Statuile reginei au fost lăsate în pace, dar cele ale lui Antoniu au fost doborâte. Peste secole, Cleopatra a ajuns să fie amintită în cărți, piese de teatru, opere și filme. Se spune că atunci când și-a dat seama că sfârșitul este aproape, Cleopatra a căutat o otravă potrivită. În tradiția egipteană, mușcătura cobrei asigura nemurirea. Cel puțin în cazul Cleopatrei, această credință s-a dovedit adevărată.