Către sfârșitul vieții, maica Alexandra, fosta principesă Ileana, s-a îmbolnăvit și a fost nevoită să aibă mereu în preajmă ajutor medical. Vineri, 4 ianuarie 1991, era ajunul zilei de naştere(conform calendarului gregorian). Pe 5 ianuarie împlinea 82 de ani. Infirmiera ei se duce la slujba Vecerniei. În seara aceea, maica Alexandra nu poate merge la slujbă: este obosită şi are dureri mari, iar mersul pe jos pe aleea plină de zăpadă ar fi prea riscant pentru paşii ei şovăitori, aşa că rămâne în casă împreună cu Tom, motanul ei persan cu dungi tigrate pe spinare. La întoarcerea fetei, vor pregăti amândouă masa de seară. Ea va adăuga sosuri şi condimente, iar infirmiera le va amesteca şi va tăia pâinea şi brânzeturile. Maicii îi place mult să experimenteze cu diverse mirodenii. După ce Vecernia ia sfârşit, infirmiera se îndreaptă spre rulotă. Intră pe coridorul din spate şi, observând casa întunecată şi tăcută, îl întreabă pe motanul Tom, care i-a venit în întâmpinare:

– Ce s-a întâmplat, Tom, n-a dat drumul maica la ştiri?
– Soră, cred că mi-am fracturat şoldul, se aude vocea maicii Alexandra din sufragerie.

Infirmiera fuge spre ea, aprinzând luminile. Maica Alexandra e întinsă pe jos. După ce infirmiera îi telefonează maicii stareţe Hristofora, se dezlănţuie o mare agitaţie. De pe podea, maica Alexandra încearcă să potolească spiritele. Este apoi transportată de maşina salvării la Spitalul Sfânta Elisabeta din Youngstown, statul Ohio. Drumul durează o oră. Maica Alexandra rămâne la urgenţe în restul nopţii, împreună cu infirmiera ei. I se fac analize şi teste. Apoi aşteaptă rezultatele şi deciziile doctorilor. Maica scrie în grabă un bilet adresat călugărițelor: „Sunt bine. Nu vă faceţi griji. Mă vor opera mâine, după ora 11:00 dimineața. Vă iubesc, M.A.”.

A doua zi, suferă un preinfarct. E transferată la secţia de cardiologie, unde urmează un infarct masiv. Soseşte Ştefan, fiul ei. Până nu-şi va reveni după cele două infarcte şi efectele lor, se exclude posibilitatea vreunei operaţii la articulaţia şoldului. Este trecută pe circulaţie şi respiraţie monitorizată şi îşi dă consimţământul pentru aplicarea tuturor procedurilor medicale necesare. Asistentele sunt neiniştite; ochii lor sunt aţintiţi spre buzele pacientei, care se mişcă întruna în timpul procedurilor şi după încheierea lor. Crezând că încearcă să le spună ceva prin tubul introdus pe gât, se străduiesc să-i descifreze cuvintele. „Deşi nu scotea nici un sunet, nu era greu să-i citeşti mişcarea ritmică a buzelor: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!».

Le era tuturor limpede că bolnava suferea un supliciu. Infirmiera va scrie în jurnalul său că, acceptând să fie asistată mecanic pentru a i se activa funcţiile vitale, „maica Alexandra a simţit, pe pielea ei, agonia torturilor deţinuţilor români din temniţele comuniste, unde oamenii erau supuşi unor cazne greu de imaginat pentru ca voinţa să le fie zdrobită. Suferinţele ei […] nu mai erau doar empatice, participative, ci reale şi personale”. În următoarele zile, starea sănătăţii maicii Alexandra s-a îmbunătăţit uşor. Medicul cardiolog i-a informat pe membrii familiei c-ar mai fi o singură procedură chirurgicală pe care ar putea-o încerca, dar este riscantă. „După consultări îndelungi între doctori, membrii familiei şi călugăriţe, am decis că merită să ne asumăm riscurile”, scria fiul ei. Intervenţia chirurgicală nu a fost de niciun folos. Pentru a-i uşura chinurile, familia a hotărât s-o deconecteze de la aparatul respirator. Deconectarea o face să se simtă mai bine. Ştefan o convinge să bea puţină apă şi să înghită puţin sos de mere.

Pe 16 ianuarie maica Alexandra este anunțată că a fost turnată fundaţia unei clădiri adiacente, ceea ce înseamnă că extinderea mănăstirii a început deja. Fosta principesă se bucură. Pare să se simtă mai bine, dar, aşa cum scria Ştefan într-o scrisoare: „Inima ei tot prost merge, nu a înghiţit nimic de aproape trei săptămâni pe cale naturală, piciorul îi este fracturat şi doctorii îmi spun că există riscul unei pneumonii”. Duminică, 20 ianuarie, bolnava primeşte împărtăşania şi este unsă cu mir. Luni, 21 ianuarie, e o zi rece, înnorată, dar frumoasă. Afară ninge şi maica Alexandra îi şopteşte infirmierei: „Totul este alb, ca o schimbare la faţă”. Ştefan şi mama sa vorbesc în linişte, în timp ce infirmiera stă prin preajmă. Pleoapele i se închid uşor. O respiraţie înceată, apoi o alta, şi mai lentă, apoi principesa Ileana de România trece la cele veșnice.