Voltaire a fost tot timpul un critic al societății în care trăia. Era contra corupției din stat și din biserică. Ajunsese de două ori la închisoare din cauza ideilor sale. Cenzura contra sa l-a determinat să se retragă în 1759 la castelul Ferney, de pe domeniul Gex din estul Franței, la 20 de km. de Geneva. Era bătrân. Nu mai avea înfățișarea trimfătoare a tânărului elegant frumos imortalizat de pictorii vremii. Devenise un schelet îmbrăcat în piele, dar păstra o voiciune de spirit, o capacitate de entuziasm sau de indignare, o promptitudine de acțiune care îi uimea pe contemporani. Era aceeași ”lamă care își tocește teaca”, după cum zisese regele Prusiei.

Voltaire primea la Ferney oaspeți din toate colțurile Europei. Vin enciclopediști: d’Alembert, Turgot, Morellet, unul mai zelos decât celălalt în exprimarea omagiilor. Ecaterina cea Mare începe să-i scrie în căutare de sfaturi pentru a moderniza Rusia. Locuitorii din zonă sunt cuceriți de noul locatar. Acesta se luptă să-i scape de servitute feudală și de gabelă, adică impozitul pe sare. I-a învățat să sece bălți și să deștelenească terenuri. I-a ajutat să construiască locuințe spațioase cu câte un atelier fie pentru țesut, fie pentru ceasornicărie, promovând ideile antreprenoriale văzute în Anglia. Nu degeaba scria Voltaire unui discipol: ”Adevăratul filosof desțelenește pirloagele, sporește numărul plugarilor, și deci al locuitorilor, dă de lucru săracului și–l îmbogățește, încurajează căsătoriile și căpătuiește orfanii”.

Aceste acțiuni, împletite cu activitatea literară, îl duc pe Voltaie până în 1778. În ultimii ani admirația față de el luase înfățișarea unei devoțiuni. Când se plimba în caretă prin Gex sau la Geneva, mulțimi compacte îl aclamau. Vizitatorii de la Ferney veneau să i se închine ca unui demiurg. Scrisorile către el au accente de venerație pasională. Gloria îl înconjura, dar Voltaire era dornic s-o guste în Parisul dezamăgirilor din tinerețe. Se schimbaseră multe acolo. După moartea lui Ludovic al XV-lea în 1774, nepotul și urmașul său Ludovic al XVI-lea încredințase finanțele lui Turgot, spre a fi pe placul burgheziei, dar după doi ani îl sacrificare resentimentelor nobilimii, al cărei jaf din banii publici ministrul încercase să-l curme. Se făcuse și o schimbare în politica externă. Benjamin Franklin reușise să-l convingă pe Vergennes, ministrul afacerilor străine, să alieze Franța cu coloniile în războiul de Independență contra Angliei atât de lăudată de Voltaire pentru toleranța religioasă și politică.

Ca urmare a acestor schimbări și a insistențelor prietenilor din Paris, marele filosof pornea la drum fără să mai aștepte desprimăvărarea pentru a vedea capitala după un „exil” de două decenii. Călătoria i-a fost triumfală, dar cele cinci zile s-au dovedit grele pentru fizicul omului de 83 de ani. Pe 28 februarie 1778 s-a simțit rău și crezând că va trece la cele veșnice a notat: ”Mor iubindu-l pe Dumnezeu, iubindu-mi prietenii, împăcat cu dușmanii și detestând superstiția”. Superstiția se referea la credința tradițională, prin intermediul extrem de coruptei biserici catolice. Voltaire toată viața a crezut în Dumnezeu, dar nu cel reprezentat de ierarhia ecleziastică. Dumnezeul său era unul al rațiunii (deism sau religie naturală), care crease lumea, învățase omul ce e bine și ce e rău și apoi practic ”luase un loc” și a urmărit spectacolul.

Primirea la Paris a culminat cu prezentarea în sala Comediei Franceze a ultimei sale tragedii „Irene”. La marchiza de Villette, unde trăsese, era zilnic pelerinaj. Tot ce avea Parisul mai de seamă venea să-l omagieze: Academia Enciclopedică, în frunte cu Diderot, pe care Voltaire nu-l cunoscuse încă personal, Benjamin Franklin, agentul diplomatic al noii republici americane, compozitoriul Gluck și sute de alți admiratori. Curtea și autoritățile sunt șocate de acest elan, dar nu îndrăznesc să se atingă de acest erou al Franței. La teatru și pe străzi se striga spontan ”Trăiască Voltaire”.
Sănătatea era din ce în ce mai precară. Pe 30 mai 1778 s-a simțit foarte rău. Când era clar că trupul îi va ceda în curând, preotul care se afla la căpătâi (și pe care filosoful îl chemase doar de fațadă) i-a pus în mână un document prin care își retracta cele spuse față de biserică, dar cu un ultim gest a refuzat să își pună numele pe un act în care nu credea.

Ca urmare a acestui gest, lui Votaire i s-a refuzat înmormântarea într-un cimitir. Cu puțin timp înainte de pronuțarea acestei „pedepse”, prietenii, care reușiseră să țină secret decesul, îl înhumează în taină la abația de la Scellières, în Champagne, pe terenul unui nepot. În 1791, abația devine proprietatea statului și osemintele îi sunt aduse la Paris într-un cortegiu trimfal și vor fi depuse în Panteon unde află și azi.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici