Corneliu Coposu provenea dintr-o familie de preoţi. Tatăl său a fost protopopul greco-catolic Valentin Coposu. Bunicul patern, Grigore Coposu, era preot, colaborator al lui Gheorghe Pop de Băseşti. Bunicul matern, Gavril Vaida de Glod, era tot preot, văr primar cu Alexandru Vaida Voievod. Familia sa era activă politic şi lupta pentru recunoaşterea drepturilor românilor în Imperiul Austro-Ungar, prin intermediul Partidului Naţional Român. Valentin Coposu a fost un militant pentru afirmarea cauzei româneşti în Transilvania şi de aceea a fost închis sub acuzaţia de înalta trădare. A fost pus în libertate personal de generalul Moşoiu, cu ocazia eliberării Budapestei după intrarea armatei române în capitala maghiară. Valentin Coposu a fost deputat în Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918 şi a votat Unirea.

Mama, Aurelia, i-a educat pe cei cinci copii ai săi în spiritul patriotismului românesc autentic. Corneliu Coposu a urmat cursurile Liceului Sfântul Sava din Blaj, iar apoi studii juridice şi economice la Universitatea din Cluj. Între 1935 şi 1937 a fost preşedinte al Organizaţiei de Tineret PNŢ din Cluj apoi secretar personal al lui Iuliu Maniu, pe care îl însoţeşte în toate misiunile şi negocierile politice importante. După cedarea Ardealului de Nord se mută la Bucureşti și colaborează la săptămânalul “Ardealul”, publicaţia refugiaţilor transilvăneni. Din 1940 a fost secretar politic al lui Iuliu Maniu. În această funcţie l-a însoţit în toate negocierile purtate cu occidentalii şi cu liderii partidelor politice din coaliţia antihitleristă. I s-a încredinţat cifrul secret al corespondenţei diplomatice prin care Opoziţia negocia ieşirea României din Axă şi întoarcerea ei către aliaţii tradiţionali. Avea misiunea de a întreţine relaţii confidenţiale cu reprezentanţii guvernului englez la Liverpool, cu delegaţii opoziţiei române care duceau tratative la Cairo, cu emisarii români de la Stockholm şi cu comandamentul militar aliat din Italia. În 1945 devine preşedinte al filialei PNŢ Sălaj şi este ales secretar general adjunct al PNŢ, de asemenea este delegat PNŢ la reinstalarea activităţii autorităţii româneşti în Transilvania de Nord. În 1946, este promovat secretar al Delegaţiei Permanente, forul conducător al partidului.

În 14 iulie 1947, Corneliu Coposu a fost arestat împreună cu întreaga conducere PNŢ, după înscenarea de la Tămădau, deşi nu făcuse parte din grupul reținut acolo. Între 1947 şi 1956, Corneliu Coposu rămâne în arest fără să fie judecat. În 1956, i se intentează un proces. Este condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru “înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale”. Între 1954 şi 1962 trece printr-un regim sever de izolare la Râmnicu Sărat. În 1962, se îmbolnăveşte grav ca urmare a tratamentului aplicat deţinuţilor politici și va avea parte de ameliorare a condițiilor: domiciliu forţat în Bărăgan. În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenţie. Corneliu Coposu a lucrat apoi ca muncitor necalificat pe şantierele de construcţii, fiind angajat la Întreprinderea de Construcţii Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplărie mecanică. Între 1964-1989 este hărţuit permanent de Securitate şi i se fac 27 de percheziţii. În 1987, reuşeşte să afilieze Partidul Naţional Ţărănesc, aflat în clandestinitate, la Internaţionala Creştin Democrată.

Căsătoria şi familia

În 1941, Coposu a cunoscut-o pe viitoarea soţie, Arlette, fiica generalului Marcovici. Generalul făcuse parte din cabinetul Maniu, la prima sa guvernare. S-au întâlnit la Constanţa, unde Maniu mergea la odihnă la hotelul francez ţinut de bunica Arlettei. În 1942, s-au căsătorit. Arlette a fost arestată în 1950 şi implicată cu sora ei, France, într-un proces fictiv de spionaj iar după ispăşirea a 14 ani de pedeapsă, iese bolnavă grav din închisoare şi moare în 1965.

Liderul Opoziţiei de după Revoluţie

În zilele decembrie 1989, Coposu a anunţat reintrarea în viaţă publică a Partidului Naţional Ţărănesc, devenit ulterior Creştin şi Democrat (PNŢCD). După 1990, devine liderul opoziţiei împotriva Frontului Salvării Naţionale. În iulie 1991 îi face o vizită Regelui Mihai I la Versoix în Elveţia, fidel crezului său monarhic. Devine în 1992 senator de Bucureşti. În mai 1995, a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înalta decoraţie a Republicii Franceze. Moartea sa, în noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară pentru forțele politice anticomuniste din România. Deși nu a beneficiat de funeralii naționale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni, veniți din întreaga țară.

Povestiri din temniţă

“Dacă deţinuţii politici ar fi avut o Golgota, ea s-ar fi numit Râmnicu Sărat. Pe harta românească a locurilor de martiraj, cred că Râmnicu Sărat se situează pe primul loc. Eu, care am cunoscut toate puşcăriile regimului comunist, pot să pun mâna pe inimă că închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost cea mai dură. 32 de deţinuţi, din care nu au scăpat decât 5, erau supravegheaţi de 60-70 de gardieni şi câteva sute de ofiţeri de miliţie şi securitate, care făceau experienţe pe “cobaii politici”. Râmnicu Sărat a depăşit prin duritate toate închisorile. Râmnicu Sărat a fost cel mai oribil loc de detenţiune pe care l-au inventat comuniştii. Mai ales, prin metodele aplicate, de o barbarie incredibilă.

Un exemplu ar fi folosirea bătăii, pentru menţinerea aşa-zisei discipline. Fără nici o justificare, în celulă intrau “gealatii” (gealat= călău, matahală) şi-i băteau pe deţinuţi până îşi pierdeau cunoştinţa. Că băteau oameni care aveau o anumită rezistenţă nu era nimic, dar îl băteau şi pe Ion Mihalache, care avea 85 de ani, sau pe Rădulescu-Pogoneanu, care era semiparalizat. Bineînţeles, ne băteau pe toţi, în timp ce Vasile Luca (unul dintre fruntaşii PCR) avea ieşirea ridicolă de a protesta în numele principiilor leniniste împotriva bătăii. Ca să rezişti, în multele ceasuri de izolare, trebuia să-ţi cauţi preocupări. Foarte mulţi deţinuţi făceau calcule aritmetice, dezlegau probleme cu trei necunoscute. Eu am scris câteva mii de poezii şi am tradus în franceză un dicţionar enciclopedic. Bineînţeles, în memorie, căci nu aveam creion, nici hârtie (…). Cel mai mult sufeream însă de lipsa alimentelor. Ni se dădea aceeaşi mâncare de două ori pe zi, fără nici o bucată de pâine. În loc de pâine, primeam o turtă, făcută din seminţe de matură, opărită şi coaptă în cuptor.”

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici