Franz Kafka, scriitor ceh de limbă germană, a lucrat marea majoritate a vieţii sale ca funcţionar într-o companie de asigurări. Extrordinarele sale opere au fost scrise în mare parte în timpul liber şi majoritatea creaţiilor fiind publicate după ce a murit de tuberculoză la doar 40 de ani, cu mult timp înainte de a-și fi terminat misiunea pământeană în slujba literelor. Franz Kafka a întâlnit-o prima oară pe Felice Bauer în 1912 şi timp de cinci ani cei doi au legat o spectaculoasă şi în cele din urmă neîmplinită poveste de dragoste.

„Iubita mea Felice! Am să-ţi cer acum o favoare care s-ar putea să-ţi sune un pic nebună, şi pe care am s-o tratez ca atare, ca şi cum eu aş fi cel care ar recepta scrisoarea. Este de asemenea cel mai greu test chiar şi pentru cea mai binevoitoare persoană. Iată care este rugămintea mea:

Scrie-mi doar o dată pe săptămâna, astfel ca scrisorile tale să sosească duminică deoarece nu pot îndura scrisorile tale de dragoste zilnice, sunt incapabil să le rezist. De exemplu îţi răspund uneia dintre scrisorile tale, apoi mă aşez pe pat într-un calm aparent, dar bătăile inimii mele îmi cutremură întreg corpul şi pieptul se zbate dureros pentru ţine. Eu îţi aparţin ţie, chiar aceasta este cea mai potrivită expresie de a exprima starea mea, dar totuşi acest concept încă nu exprimă totul. Tocmai din acest motiv nu vreau să ştiu ce gândeşti, mă adânceşte în confuzie atât de mult încât nu mai pot înfrunta viaţa, de aceea nu vreau să ştiu ce simţi pentru mine. Dacă aş şti cum aş putea, înebunit cum sunt, să stau în continuare la biroul meu, sau aici acasă, în loc să sar în următorul tren cu ochii închişi ca să-i deschid doar când voi fi cu tine? Ah, este un trist, un trist motiv pentru a nu face aşa. Pe scurt: sănătatea mea abia îmi ajunge mie singur, nu este suficientă pentru o căsătorie, ca să nu mai zic pentru o familie. Şi totuşi când citesc scrisoarea ta simt că aş putea trece cu vederea şi lucrurile ce nu pot fi trecute cu vederea.

Dacă aş avea răspunsul tău chiar acum! Şi cât de teribil probabil că te chinui şi cum te silesc, în tăcerea camerei tale, să citeşti această scrisoare, cea mai urâtă scrisoare care a stat vreodată pe masa ta. Sincer, îmi dau seama câteodată că numele tău minunat îmi merge la inima ca o rugăciune… Ah, dacă ţi-aş fi trimis scrisoarea de vineri în care te imploram să nu-mi mai scrii niciodată, în care îţi făceam o promisiune asemănătoare. Ah Doamne ce m-a împiedicat oare să-ţi trimit acea scrisoare? Toate ar fi fost bine acum. Mai este oare acum posibilă o soluţie paşnică? Ne-ar ajuta dacă ne-am scrie doar o dată pe săptămâna? Nu, dacă suferinţa mea ar putea fi vindecată în acest fel înseamnă că ea nici n-a fost o suferinţă serioasă. Şi deja presimt că n-am să pot rezista cu bine scrisorii de duminică. Aşadar, ca să compensez pierderea oportunităţii de ieri, te rog cu ultimele puteri rămase la sfârşitul acestei scrisori: dacă ne preţuim vieţile cu adevărat, hai să le abandonăm de tot”.