Către sfârșitul verii lui 1936, George Topîrceanu a simțit dureri puternice. S-a dus la câțiva medici, fără să afle ceva precis. Toamna, cu interminabilele vânători, l-au făcut să uite pentu ceva vreme de suferință. Pe la mijlocul lui noiembrie, întors de la o vânătoare, a avut o cumplită criză.

”Nu mi-am închipuit că există asemenea dureri” îi scrie unei prietene. De-abia a doua zi un doctor i-a recomandat opiu și în felul acesta suferința s-a alinat. Pe sora sa încerca să o liniștească și, pentru o clipă, el însuși credea că a intrat în convalescență. La 17 decembrie îi scria Sandrei Cotovu: ”Adevărata primejdie împotriva căreia a trebit să lupt cu toată energia mea spirituală nu era atât suferința fizică propiu-zisă, cât mai cu seamă depresiunea sufletească legată de boli, adică neurastenia. Pe vremuri toate îmi plăceau și mă încântau: cerul albastru sau cenușiu, ploaia sau timpul frumos, copacii, florile, păsările, cărțile de știință sau de literatură, vânătoarea, dragostea, poezia – toate aveau pentru mine farmecul inepuziabil pe care dragostea de viață îl împrumută lumii în care trăim. De astă dată nimic nu-mi mai plăcea, începusem să le văd toate în negru, în gri, să nu-mi mai placă și să nu mă mai intereseze nimic. Dat fiind o natură sănătoasă în fond, îmi dădeam seama că e numai o iluzie creată de boală. Și, ca în vremea captivității în Bulgaria(în primul război mondial), nu m-am lăsat învins ca alți oameni. Iată, acum văd din nou lumea în culorile ei naturale, adică prin prizma(!) mea particulară- și asta e cel mai bun semn pentru mine că boala mi-a trecut în adevăr, cu nu e numai o ameliorare efemeră”.

Durerea a revenit însă. Topîrceanu consultă trei medici care i-au recomandat câteva radiografii de intestine, ficat și rinichi. La spital i s-a spus că poate ar fi nevoie de o operație. Dezorientat, nesigur, nu știa ce să facă. Impresionanate sunt rândurile scrisorii către Gh. Popovici(14 ianuarie 1937): ”N-am îndrăznit să vă cer un concediu medical ca să nu fac impresie rea și să nu se răsfrângă asupra situației mele viitoare. Dar dacă va fi nevoie, ce trebuie să fac? O cerere oficială? Și pe ce termen? Ce trebuie să fac?”. Popovici- cu care era în realții bune- era șef de serviciu la Direcțiunea Educației Poporului, de care depindea poetul ca inspector special al teatrelor pentru Moldova. Slăbit, desfigurat, voia să rămână singur. De Crăciun, când Sadoveanu a venit să-l vadă, l-a găsit de nerecunoscut. Poetul și-a acoperit fața cu palmele să nu i se vadă lacrimile izvorâte fără voia lui. Nu accepta să fie compătimit. Boala nu mai putea fi neglijată. Singura speranță era un tratament la Viena. Sadoveanu a depus eforturi speciale și a făcut rost de suma necesară deplasării. Inclusiv primul-minsitru Gh. Tătărescu i-a pus la dispoziție 20.000 de lei. Nevrând să-i facă pe cei apropiați să sufere, le va scrie că a fost trimis la Viena pentru… niște furnituri teatrale. Însoțit de Otilia Cazimir, George Topîrceanu a părăsit țara pe 25 februaire. La Viena tratamentul îi ocupa tot timpul.

Câte minuni ar fi dorit să vadă în spelndidul oraș. Mai întâi ar fi vrut să treacă pe Universitatea fondată în 1365 ale cărei cursuri fuseseră urmate de Mihai Eminescu. Visa să vadă Palatul Belvedere, Biblioteca Națională, Palatul Schonbrunn. O zi o avea rezervată pentru Muzeul Academiei de arte frumoase, iar alte două pentru spectacole la Burgtheater și la Operă. Cât i-ar fi plăcut să se amuze în Prater. Pentru Topîrceanu o zi însemna de la hotelul Schwatzerhof din Banernmarkt 22, la spital și apoi la restaurantul Linder. La spital a aflat sursa chinurilor: ciroza. Nefiind alcoolic nu putea să înțeleagă cauza maladiei. Bănuiala s-a îndreptat spre clorul din apa Iașilor. Martie a fost posomorât și cețos. Nimic nu-l mai alina pe Topîrceanu: era palid, slăbit de nerecunoscut, iar veștile erau sumbre. Într-o dimineață, așteptând tramvaiul ce urma să-l ducă la Blutanbulanz-Kilink, poetul răsfoia un ziar sosit din țară. Otilia, văzându-l palid, și-a aruncat ochii pe știrea care îl întristase. Un grup de studenți legionari dăduseră un avertismnet sălbatic rectorului Universității din Iași: îi tăiaseră o ureche.

La 29 martie s-a întors la București tot atât de grav pe cât părăsise țara. Nu mai voia să vadă pe nimeni. A plecat la Iași unde cele două surori, Ralița și Titi, au venit să-l vegheze. În nopțile de insomnie nu o dată a creionat într-un caiet cu scoarțe verzi.

”De ce se tem toți oamenii de moarte
Chiar cei ce se prefac a crede
Că morți fiind vor învia în altă parte
Da cine-i crede?”

Altă dată renunța la haina versului, pentru a-și exprima gândurile mai direct și mai exact: ”Veșnicia neființei e ceva prea abstract ca să mă sperie. Ideea neființei nu-mi evocă nimic supărător- decât un somn fără vise. Pe câtă vreme gândul tăcerii mele în veșnicie, din momentul în care începe agonia, până când primul bulgăre de pământ izbește sicriul din fundul gropii- hopul acesta suprem îmi evocă un șir înfiorător de imagini concrete care, într-adevăr, fac să se cutremure carnea pe mine de revoltă și de spaimă. Vine apoi suferința morală a cadavrului, în care dăinuiește poate un rest de conștiință. A cadavrului expus trei zile dobitocește, cu răceala lui de broască, pentru deznădejdea și oroarea celor rămași, celor vii”. Era începutul lunii mai. Înaintea trecerii la cele veșnice, privind ramura înflorită de liliac de la fereastra camerei din strada Ralet, posibil să-și fi rememorat frânturi din ”Rapsodii de primăvară”:

”Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.

Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe – şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.”

Deși cerul era atât de senin, ziua atât de splendidă, miercuri 5 mai 1937, pentru el totul s-a întunecat: a intrat în comă. Peste două zile, vineri 7 mai la ora unu fără cinci minute, a trecut la cele veșnice.

sursa:

Mircea Handoca, Pe urmele lui George Topîrceanu, editura Sport-Turism, București, 1983