Bogdan Petriceicu Hașdeu este un personaj fără pereche cu un destin pe măsură. A fost distins cu premii literare. I s-a dat sarcina de către Academie să realizeze primul dicționar complet al limbii române. Datorită vastității lexicului s-a oprit la cuvântul ”bărbat”. A fost declarat de Parlament geniu. A îndeplinit funcțiile de deputat, decan al Facultății de Litere, director al Arhivelor. Era curios în legătură cu tot ce îl înconjoară. Din cauza acestei curiozități nemaipomenite începe multe și termină puține, fiind mereu atras de altceva. În septembrie 1888 însă totul s-a schimbat. Fiica sa, Iulia, moare din cauza tuberculozei. Fiul zguduit de friguri la moartea tatălui său e zăpăcit ca tată de pierderea copilului. Hașdeu fusese până atunci un om straniu, cu preocupări și moduri de viață străine lumii comune.

Când avea 15 ani și se afla în Imperiul Țarist la studii împușcă o coțofană pe un stâlp numit în Rusia meridională ”babă de piatră” și se hotărăște să cerceteze toți stâlpii, apoi prin lărgirea sferei, să studieze miturile tracice, în fine chiar originea, dezvoltarea și spiritul mitologiei. După decesul fiicei Bogdan Petriceicu Hașdeu se transformă cu totul, dând bizareriei sale o nuanță sumbră. Activitatea științifică scade permanent și cu aceeași pasiune cu care adunase documente sau studiase limba se apucă să strângă publicații spiritiste. Într-o dimineață simte un neastâmpăr în mână și nevoia de a scrie. Ia un creion și pune pe hârtie: ”Je suis heureuse. Nous nous reverons. Cella doit te suiffre, Julie Hașdeu” în traducere „Sunt fericită. Ne vom revedea. Asta trebuie să îți ajungă”.

În acel moment Bogdan Petriceicu Hașdeu înțelege că duhurile există și pot comunica. Alături de specialiști în spiritism începe să consulte duhurile care răpundeau în scris. Tatăl său, Alexandru Hașdeu și fiica sa sunt cei mai deși oaspeți. Convins de caracterul științific al experienței, nădăjduiește chiar să fotografieze spiritele. În acest scop, în enorma odaie lungă de zece metri și lată de șase, de la Arhive în care dormea, astupă toate ferestrele cu groase perdele de rips (țesătură de bumbac sau de mătase) galben închis, iar între pat și ferestre pune un paravan.

Un aparat fotografic cu obturatorul închis și acoperit cu săftian (piele subțire și fină de capră) negru, căptușit tot cu catifea neagră și ceva mai la o parte o lampă roșie de cameră obscură ședeau în permanență de la miezul nopții până la cinci dimineața. Pe placă sunt surărinse câteva duhuri în chip de pete albe. Mai mult, Iulia Hașdeu sugera tatălui planul pentru mormântul ei, deși aceasta pretindea că nu are nicio noțiune de arhitectură. Cu toate acestea, Hașdeu era un desenator destul de bun și multe din ilustrațiile cărților le făcuse chiar el. Fratele său, Nicolae (1840-1860) cultivase pictura. Scriitorul mersese însă prea departe uneori. Pretinsese că găsise un portret al lui Ioan Vodă cel Viteaz, însă era doar un fals care îi aparținea. Mai mult, realizase un tablou al unui strămoș chipurile de pe la 1630, Efrem Hâjdeu, pentru a-și justifica un ”sânge nobil”. Prin urmare mâna lui avea destulă îndemânare. Mormântul Iuliei arată ciudat. Sfere, stele, cuburi, culori simbolice, inscripții cu un credo de fantezie spiritistă alcătuiau laolaltă un fel de templu închinat fiicei. Iulia îi dictează și o melodie care este imortalizată pe o placă de ariston.

În 1899 Hașdeu se retrage de la Arhive, în 1900 de la Universitate. În seara de 30 ianuarie 1900 se dă un bachet la Capșa, pentru omagierea carierei, unde printre cei 43 de invitați se aflau Caragiale și Delavrancea. La Câmpina va construi un castel de inspiraie spiritistă, fapt care va stârni un zâmbet discret din partea lui Caragiale la vederea edificiului. Avea forma unei cruci și aspectul rigid al unei mici fortărețe feudale, din cauza donjonului central. Mari terase erau împrejmuite cu scurți drugi de granit, fațada toată fiind de granit neșlefuit. Ușa de la intrare era un bloc greu de granit masiv care se învârtea pe o osie de fier mediană, precum în romanele vremii. În mijlocul donjonului, sub un dom albastru, o mare statuie din lemn a lui Iisus părea că se înalță spre cer. Castelul reprezenta un templu cu elemente simbolice. Cutare cameră avea altar cu pian și era de o acustică deosebită, ferestrele fiind roșii, verzi, albastre.

În acest interior mistic trăiește ca o buhă, un om cu nasul ascuțit, cu o barbă albă aruncată parcă de vânt peste umăr. Pe 19 iunie 1902 îi moare și soția. Lumea îl uitase deja, catalogându-l drept un excentric cu o popularitate de savant eclipsată de cea de spiritist. Încredințat că sufletul trăiește materialmente într-o conversiune eternă spre marele centru, bătrânul e liniștit. Pe 25 august 1907, moare anonim, singur, semiparalizat pe partea stângă și suferind printre multe boli și de debilitate generală prin senilitate. La înmormântare sunt prezente doar 27 de persoane, majoritatea oficialităților erau în concediu și nu prea își găsiseră înlocuitori pentru tristul eveniment. ”Acum am înțeles eu vorbele lui Victor Hugo- scrie Caragiale- ”Grandes hommes schez mourir a temps” (Oameni mari, trebuie să muriți când trebuie), adică să nu moară la saison morte, când nu e nimeni în București”.