În mai toate culturile lumii, procesul trecerii de la tradiţie spre modern a fost unul emoţionant şi controversat, discrepanţele dintre conservatori şi adepţii schimbării atingând adeseori aspecte dramatice. Poate unul dintre cele mai tragice tablouri este cel al căderii castei samurailor (clasa războinicilor din Japonia feudală), cea care a influenţat istoria niponă vreme de peste 1000 de ani.

Apariţia primilor samurai şi ascensiunea acestora

Conform tradiţiei, primii proto-samurai (războinici care făceau parte din armata regulată) ar fi apărut în secolul al VI-lea ca o consecinţă a înfrângerilor repetate pe care Japonia le înregistrase în faţă regatelor Chinei şi Coreei.
Odată cu introducerea sistemului chinezesc de recensământ în anul 646 şi înţelegerea repartiţiei populaţiei, împăratul Mommu impune o lege prin care unul din trei bărbaţi era chemat sub arme. Aceştia îşi aduceau propriile arme fiind scutiţi, în schimb, de plata taxelor. A fost prima încercare din istoria Japoniei prin care se urmărea crearea unei armate organizate. Cu toate acestea, termenul de samurai va defini anumiţi magistraţi, nicidecum pe militarii care se aflau în slujba împăratului. Finalul secolului al VIII-lea îi găseşte pe războinicii clanurilor japoneze ca o armata bine organizată, folosită cu succes în reprimarea mai multor rebeliuni. Deşi împăratul Kammu dizolvă armata, îngrijorat de influenţa liderilor militari, foştii reprezentanţi ai acesteia vor ocupa poziţii importante în stat depăşind chiar vechea aristocraţie.

În perioada următoare, apare o clasa războinică formată din aşa numiţii „saburai”, gărzi de corp care excelau în practicarea artelor marţiale şi care însoţeau nobilii, magistraţii şi convoaiele care colectau taxe. Denumirea îşi are originea în verbul „saburau” care însemna „a servi”. De abia în secolul XII, samuraii devin o forţă pe plan militar şi politic cu puternice influenţe asupra împăratului. Tot în această perioada apare şi „Bushido”( Calea războinicului), cod etic care impunea reguli stricte cu privire la viaţa şi moartea unui samurai.

Samuraii îşi vor dovedi eficienţa în timpul celor două invazii mongole din 1273 şi 1281 atunci când vor reuşi să învingă, în ciuda superiorităţii numerice covârşitoare a adversarilor. Se estimează că ultima invazie mongolă ar fi una dintre cele mai mari debarcări din istorie, hanul Kublai(hanul mongol încoronat împărat al Chinei) mobilizând nu mai puţin de 150.000 de luptători, îmbarcaţi de 4400 de vase, în timp ce armata japoneză cu greu depăşea 40.000 de războinici. Ce-i drept și flota mongolă a fost parțial distrusă de o furtună care a căpătat numele de vânt divin, în japoneză kamikaze. Începând cu secolul al XIV-lea, samuraii devin interesaţi de cultură, unii dintre ei ajungând adevărate „vârfuri de lance” în lumea artelor. Principiul „Bun Bu Ryo Do” (până şi sabia în acord) devine un adevărat ideal pentru viitoarele generaţii de luptători. Fiind o forţă militară de temut, samuraii sunt priviţi cu reticenţă de către noul monarh al Japoniei din timpul shogunatului Tokugawa (cel care înlocuise vechea formă de guvernământ a împăraţilor). Ca urmare, începând cu secolul al XVII-lea, aceştia îşi vor pierde mare parte dintre funcţiile lor militare. Ei devin, în schimb, birocraţi aflaţi în slujba unui senior (daimyo), păstrându-şi unele drepturi cum ar fi cel de a purta arme în public şi de a putea ucide orice persoană de rând care nu le arată respectul cuvenit. Cu toate acestea, seniorii sunt obligaţi să îşi reducă efectivele armate, moment în care o nouă categorie socială este creată, ronin (termen ce defineşte samuraii rămaşi fără stăpân).

Saigo Takamori, ultimul samurai

Născut pe 7 februarie 1827 în regiunea Satsuma, Saigo Takamori se remarcă prin abilităţile sale diplomatice şi militare (deşi era doar un samurai de rang mărunt). El este ales de către daimyo să călătorească la Edo (Tokyo de azi) pentru a concilia conflictul dintre Shogunatul Tokugawa, aflat la putere, şi forţele imperiale. Japonia cunoștea din 1600 un sistem dualist de conducere. Puterea nominală aparținea împăratului, dar cea reală o avea familia Tokugawa, cei care primise conducerea țării, instaurând o dictatură militară. Războiul civil care va urma în anii 1868-1869 cunoscut şi sub numele de Boshin sau „războiul din anul dragonului” îl va găsi pe Saigo în fruntea armatelor imperiale, tot el fiind cel care va obţine capitularea castelului Edo, fieful Tokugawa. Odată cu instaurarea noului monarh şi începutul dinastiei Meiji, Saigo Takamori devine o persoană influenyă din anturajul împăratului. Cu toate acestea, poziţia să faţă de politica imperială este una conservatoare şi îi creează numeroşi duşmani printre noii aristocraţi. Devine faimos prin îndârjirea cu care se opune construcţiilor de cale ferată, susţinând că armata ar trebui să fie prima instituţie modernizată. El va demisiona în semn de protest şi se va retrage în regiunea natală, Satsuma, fiind urmat de mai mulţi samurai loiali.

Samuraii primesc o nouă lovitură, atunci când împăratul anunţă că aceştia nu vor mai fi singura forţă armată din ţară şi că locul acestora va fi luat de o armată modernă, creată după modelul occidental. Acesta le va interzice să mai poarte arme în public şi le va impune să renunţe la o mare parte din drepturile tradiţionale. Temându-se de o revoltă, monarhul va trimite o flotă care să îndepărteze arsenalul de arme al şcolii militare din regiunea Satsuma. Paradoxal, aceasta va fi scânteia care va aprinde conflictul dintre forţele rebele şi cele imperiale. Trădat de către împărat, Saigo Takamori se vede obligat să lupte împotriva guvernului pe care îl ajutase să câştige puterea. El va mobiliza o armata de circa 40.000 de samurai, motivaţi, în primul rând, de păstrarea obiceiurilor şi a modului de viaţă tradiţional. În numai câteva luni, rebeliunea va fi înăbuşită de armata imperială care numără 300.000 de soldaţi, echipaţi, conform standardelor occidentale, cu cele mai noi tehnologii militare ale vremii (arme de foc, tunuri şi baloane de observaţie).

Eroii de la Shiroyama

Ultima bătălie, cea de la Shiroyama, va fi şi cea care va intra în istorie şi care va marca sfârşitul clasei războinice a samurailor. Confruntat cu lipsa armelor şi a muniţiei, Saigo Takamori hotărăşte să lanseze un ultim atac asupra numeroaselor forţe imperiale. În fruntea unui grup de 300-400 de războinici, ultimii supravieţuitori din cei 40.000, acesta alege să lupte folosind armele tradiţionale, arcul şi sabia, într-un gest menit să atragă atenţia asupra cauzei lor. În semn de solidaritate, bătrânii samurai din regiunea Satsuma, cei care nu mai luptaseră de mulţi ani, aleg să mai îmbrace încă o dată armură în această ultimă bătălie fără sorţi de izbândă. Atacul surprinde armata imperială care nu se aştepta la o asemenea ripostă şi nu era antrenată pentru o luptă corp la corp, iar Saigo reuşeşte să străpungă şi să respingă primele linii. În ciuda curajului lor, samurailor nu li se permite o nouă şarjă şi sunt distruși de armele soldaţilor imperiali aflaţi la o distanţă sigură. Însuşi Takamori este lovit de un glonţ care îi atinge artera femurală.

Ceea ce a urmat este însă învăluit în mister. Se pare că Saigo s-ar fi retras într-o pădure alăturată, acolo unde i-ar fi cerut unui samurai să îl asiste în timpul sinuciderii rituale, seppuku, înainte de a fi capturat. Pe de altă parte, unii istorici susţin că acesta ar fi intrat în şoc în urma loviturii primite, fiind incapabil să mai vorbească. Câţiva războinici loiali l-ar fi ajutat să se sinucidă, ştiind că acesta era lucrul pe care şi l-ar fi dorit. Indiferent de modul în care a murit, Saigo Takamori a devenit rapid o figură emeblematică în inima japonezilor. Incapabil să înfrângă simpatia populaţiei pentru acesta, împăratul îl va reabilita 12 ani mai târziu, în 1889. Takamori devine rapid un erou naţional, figura să emblematică fiind folosită pentru a insufla curaj soldaţilor în războaiele care vor urma. Deşi a fost ultimul reprezentant al castei războinicilor samurai, prin moartea sa, Saigo i-a rezervat acesteia un loc etern în conştiinţa naţională niponă.