Acum 130 de ani trecea la cele veșnice Petre Ispirescu


petre ispirescu

Scriitorii ieșiți din mahalaua bucureșteană vor dovedi întotdeauna contrariul reputației de vulgaritate al locului, o mare predispoziție romantică și iubire neacoperită față de viața simplă. Departe de a fi epici, observatori ai violenței, ai patimei populare, ei se vor cufunda în idilă și amintire. Această mahala nu este decât un sat risipit printre câteva clădiri mai răsărite care îți amintesc faptul că ești totuși la oraș și nu în mediul rustic unde s-au creat basmele și legendele românilor.

În mahalaua Pescăria Veche din București se năștea în ianuarie 1830 Petre Ispirescu ca fiu al unor oameni modești. Carte a început să învețe sub grija mamei cu niște dascăli de biserică, asemenea altor copii din acea vreme, fiind sârguincios și mereu avid de cunoaștere. A învățat cu un profesor și ”psaltichia” ceea ce i-a permis să ajungă de tânăr cântăreț de strană și să câștige ceva bănuți pe care îi folosea să-și cumpere cărți. Pentru a putea afla cât mai multe s-a apucat să învețe franceza. Așa cum s-a întâmplat și cu alți criitori (Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, etc.), Ispirescu a citit cu interes cărți populare: Alexandria(Viața lui Alexandru Macedon), Halima (un fel de 1001 de nopți), Erotocritul(roman de dragoste cavaleresc), Arghir Căișorul (operă realizată de un scriitor ardelean, Ioan Barac) și altele care i-au deschis gustul spre cartea și stilul popular, având în minte și spiritul basmelor auzite de la părinți. Vedea spațiul idilic al basmelor pe oriunde:

”În ziua aceea- o fi fost cam pe la 1840- se desprimăvărase timpuriu: cerul era albastru ca vioreaua, soarele ieșise din închisoare să încălzească oase goale, pomii înmuguriseră, ba încă și zarzării înfloriseră, rândunelele începuseră a veni, unii copii ziceau că veniseră și berzele și cocorii, salcia dăduse așa de frumos că-ți era dragă lumea să privești la ea. Era frumos să vezi cetele de atîția copii, toți veseli, toți mulțumiți și jucându-se. Părea că însăși că firea se bucura de bucuria cea nevinovată a copiilor. Vrăbiile ciripeau prin crăcile copacilor de primprejur ca și când ne-ar fi zis – Bine ați venit-. Pițigoiul sălta și el din rămurică în rămurică și stând pe câte o smicea, își cânta cântecul rămas de pomenire:

Cinci
Opinci
Într-un picior
și călcâiul tot e gol”

Barbu Ștefănescu Delavrancea ne spune cum Ispirescu a fost vrăjit de basme din copilărie:
„L-am cunoscut puțin, câteva luni, l-am cunoscut de curând și-l iubeam de mult și mult. De câte ori l-am întrebat
-Nene Ispirescu, cum ai început dumneata să scrii?
Întotdeauna a răspuns blând și surâzând și întotdeauna cu același răspuns:
-Iaca, tată, când am citit cel dintâi basm tipărit într-un ziar, m-am mirat că și basmele noastre să fie de ceva. Și-am zis, așa e basmul, bun cum e, dar nu vine tocmai așa. Nu prea vine. Ș-a fost destul să scriu cel dintâi basm, că n-am mai scăpat. Și mie-mi plăcea și nu mă puteam stăpâni și unii scriitori, mari și învățați, d-ai noștri, nu-mi mai dădeau pace”.

Basmele pe care le citea fiind tipărite în broșuri, a fost intrigat de modul în care se realizează, devenind ucenic în la tipografia lui Carcalechi, unde mai apoi a fost angajat ca meseriaș-tipograf în 1844, câștigând încrederea patronului i s-a dat să tipărească singur „Vestitorul românesc”, unul dintre primele ziare de la noi. Cele 14 ore pe care le muncea îl extenuau, dar îl pun în contact cu cărți și publicații, făurindu-și mereu o cultură de autodidact, nedepărtându-se însă de matca și spiritul folcloric în perceperea și exprimarea lucrurilor. De pe la 20 de ani preocuparea lui s-a împărțit între cules tipografic și lectura cărților care îi intrau în mână, pe unele citindu-le în limba lui Voltaire. Nu i-au scăpat ”Călătoriile lui Gulliver” de Swift, operele lui Cervantes, Jean Jacques Rousseau, Hugo, Dumas.

Petre Ispirescu a trecut pe la mai multe tipografii și în fiecare a găsit ceva de învățat sau prilej de a cunoaște diferite personalități ale vremii. În 1854 a trecut de la Carcalechi la Copaing unde s-a bucurat de prosperitate materială. Fiind patriot însuflețit de ideea unirii Moldovei cu Țara Romînească publică pe propria răspundere corespondența secretă a prințului Vogoride, dezvăluind astfel uneltirile antiunioniste. Pentru acest lucru este arestat și își pierde locul de muncă. După ce este eliberat ajunge într-un final la tipografia lui Vasile Boerescu care dispunea de dotări moderne și unde s-a bucurat de prosperitate și încredere, devenind asociat. Tipărește o serie de cărți și reviste importante precum ”Nichipercea”, ”Țăranul român”, ”Buciumul” și îi cunoaște pe Nicolae Filimon, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ionescu de la Brad și este îndemnat să publice basme, ceea ce și face în ”Țăranul român” în 1862. În 1864 pune bazele împreună cu doi asociați ”Tipografiei lucrătorilor asociați”, el ocupându-se cu munca, ceilalți efectuând ”călătorii de informare”, adică se ocupau cu promovarea instituției. În 1878 devine unicul asociat al unei alte tipografii, pe care de denumește „Tipografia Academiei Române”. Publică broșuri de basme, se lansează în lucrări științifice în domeniul folclorului sub egida lui Hașdeu și Tocilescu. Plănuiește să scoată o Crestomanție(culegere de texte folclorice), solicitând ajutorul lui Titu Maiorescu, Eminescu și Slavici deoarece nu avea pregătirea necesară. În tipografie lucrează pe datorie pentru Academie, iar 1882 îi aduce o mare realizare, dar și o mare dezamăgire. În acest an scoate cartea care l-a consacrat ”Legende sau basmele românilor”. După ce lecturează volumul, Vasile Alecsandri îi scrie:

”Domnule Ispirescu,
Privind la volumul de poveşti poporale ce mi-ai trimis la ţară, îmi pare că mă aflu în faţă cu o comoară pe care aş fi pierdut-o de mult şi am regăsit-o într-o zi de noroc. Un geniu farmecă or iese din cuprinsul lui şi vine de mă ia pe aripele sale ca să mă transporte în timpul copilăriei mele şi în lumea acea mult ademenitoare, locuită de zei, de balauri, de pajuri, de cai nătdrăvani, de paseri mă estre, de Strâmbă -Lemne, de Sfarmă -Piatră, de Feţi-frumoşi, de fete de împăraţi cu plete de aur etc., într-un cuvânt, de toate minunile ce-mi povestea manca (doica) în nopţile de iarnă la gura sobei. Drăgălaşe povestiri, care îmi îngânau somnul cu visuri încântă toare şi care au avut o fericită înr âurire asupra închipuirei mele de când sunt pe lume. Ele au contribuit a mă face poet! În adevă r, aceste fantastice roduri ale imaginaţiei poporului român au un caracter de originalitate, care le ridică mai presus decât basmele altor neamuri, că ci sunt şi înavuţite de tradiţiile mitologice ale anticilor noştri străbuni şi viu colorate de razele soarelui oriental.

Ele, dar, sunt de natură a naşte mirarea şi admirarea străinilor culţi, care se ocupă cu studiul producerilor intelectuale ale seminţiilor răsăritene. A se interesa de aceste basme feerice este un lucru natural; a le feri de nimicirea, la care ar fi expuse cu timpul, este o dorinţă patriotică; însă a şti de a le păstra naivitatea poetică a graiului povestitorilor de la şeză tori este o operă din cele mai meritorii. Acest merit l-ai avut d-ta, domnule lspirescu, şi eu te felicit cu toată sinceritatea unui adorator al poeziei poporului nostru pentru modul iscusit cu care ai cules şi ai publicat importanta colecţie ce ai întreprins cu multă osteneaiă şi mari sacrificii. Ai făcut un bun serviciu neamului românesc adunând într-un şirag mulţime de pietre scumpe din averea naţională, un şirag care nu mai este ameninţat de a se pierde. Recunoştinţa noastră îţi este dar câştigată pentru totdeauna. Preţiosul d-tale volum trebuie să se afle în fiecare casă; căci în el generaţiile nouă vor învăţa a cunoaşte valoarea inteligenţii şi a naturii poporului român. Cea mai scumpă recompensă pentru d-ta este de a-ţi vedea numele legat de comoara poveştilor din ţară şivde a-ţi putea zice cu fală că ai îndeplinit o sacră datorie către Patrie!”

În ciuda acestor laude, cartea nu se vinde, deși se investise mult în realizarea ei, oficialitățile care-i promiseseră ajutor nu-i acordă vreun sprijin ( erau mai degrabă ”ocrotitori cu vorba”), premiul Academiei promis de Alecsandri nu se vede și este silit să-și vândă tipăritura la anticari cu un preț mult sub cost. Sărac, dezamăgit, își redactează în 1883 testamentul :

”Azi, 21 iunie, anul 1883, în toate mințile meme fiind, scriu cele ce urmează :
….. Nici o ceremonie și nici o cheltuială zadarnică să nu mi se facă la înmormântare. Nu voi să mi se cernească casa, nu voi pompe funebre. Un preot, într-o căruță, să mă ducă la cimitir. El să-mi citească cele spre înmormântare. Făcând cum zic eu, vor dovedi că m-au iubit și îmi ascultă dorința. Nu voi invitațiuni. Câțiva care vor fi ținut la mine vor veni și ei neinvitați. Sfătuiesc pe urmașii mei să continuie căutarea tipografiei și să se silească a o aduce în stare înfloritoare. Încet, încet vor plăti datoriile și tot vor rămânea cu ceva. Procurând de lucru tipografiei să fie siguri că oasele mele se vor odihni în pace în mormânt.”

Viața lui Ispirescu curge și se curmă în miros de plumb și de untdelemn, în aerul greu al celei mai grele muncii, în uruieli, în culegere de litere, în paginări și corecturi. Viața plumbului și a fontei îi slăbesc sănătatea. Chipul îi devine galben ca ceara, privirea se preface din blândă în umbrită și pierdută, glasul mângâietor devine mut de atâtea manuscrise, corecturi și îndreptări de fraze. Noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1887 îl găsește pe ”Domnul Tipograf”, așa cum îi spuneau Caragiale, Slavici, Eminescu, la masa de lucru unde o congestie cerebrală îi sfârșește firul vieții.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici