În aprilie 1852, o fericită mamă scria: ”Ienecuțu, copilașul nostu cel scump a sărutat mâna tătuțului la București”. Cea care redacta jurnalul era Ecaterina, soția lui Luca Caragiale. Copilul despre care scria era nimeni altul decât Ion Luca, cel mai mare dramaturg al României. Într-unul din momentele sale de melancolie, Caragiale i-a împărtășit lui Alexandru Vlahuță o versiune romantică despre venirea lui pe lume:
”Parcă văd…seara. Frig. Ninge. Viscolește. La Ploiești. Acum cinci zeci și atâți de ani…O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuiește, nemâncată, pe o saltea de paie…Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcolește înăuntru de dureri grozave…Și toată noaptea o duce așa…De-abia către ziuă se ușurează. Naște un copil fără noroc…Ei bine, copilul ăla sunt eu!…”. Sintagma ”parcă văd” vine cel mai probabil din spiritul modest pe care l-a manifestat toată viața Caragiale. Deși era foarte apreciat, el nu brava pe seama faimei pe care o căpătase. Tatăl marelui dramaturg era secretar la mănăstire, meserie care l-a pus la adăpost de neajunsuri, astfel încât condițiile în care s-a născut Caragiale nu aveau cum să fie atât de vitrege. La primele ceasuri ale zilei de 30 ianuarie 1852 a venit astfel pe lume Ion Luca, fiul lui Luca Ștefan și al Ecaterinei Caragiale. Tatăl, în ziua botezului, a dat ca zi a nașterii 1 februarie, desigur nu din rea credință, ci din zăpăceală.
Micul Ion Luca a zburdat până să fie dat la școală prin poienile pădurii mănăstirești. Copilul își căuta camarazi oriunde, fiind fără ifose de domnișor, având țigănușii și odraslele țăranilor după el. Trebuie să fi fost isteț, voluntar, organizând jocurile și punând la cale tot felul de pozne. În climatul dulce al locurilor păduroase, ferite de vânturi, cu zăpezi târzii, copiii stăpâneau peste raiurile de verdeață și poalele dealurilor, apele Cricovului dulce și ale pârâiașului Racila, pe care cei mici le treceau cu piciorul. Îngăduitorii părinți nu ar fi putut stăpâni pornirile zglobii ale lui Ion, nesupus și prădalnic, a cărui istețime nativă era privită cu admirație și indulgență. În 1859, Ion Luca Caragiale este dus la carte la Ploiești. Marele dramaturg își amintea despre inițierea școlară: ”…mi-am făcut instrucțiunea cu slovă popească, în curtea bisericii Sf. Gheorghe; am tocat la biserică și am tras clopotele cu dragoste. Prima slovă pe care am învățat-o a fost cu dascălul de la biserica Sf. Gheorghe”.
Cât timp se află în școala primară, stă la un Hagi Ilie Lumânarul, cu chirie, într-o casă pe care și-o amintea cu mare drag. „Era o construcție cu un acoperiș țuguiat de șindrilă în vârful căruia sta un urcior smălțuit. Pridvor mare, cu două trepte și sub el gârlici de pivniță. Ziduri groase, odăi mari în ferestrele uneia dintre care erau puse borcare mari cu murături.Ograda era enormă și cotropită de bălării uriașe mirosind a răscopt. Alături era grădină cu vișine turcești pe care stăpânul le păzește cu biciul. Pruni, gutui, peri, lilieci, patru salcâmi venerabili. Orașul era plin de bulgari, abunda în hagii și jupâni, negustori, oameni cu rosturi, disprețuitori de mațe-fripte și coate-goale, toți lumânărari, căldărari, făinari, băcani”.
Doarece prima clasă a făcut-o la biserică, scriitorul n-a fost de găsit printre elevii de la școala domnească nr. 1 din Ploiești decât din clasa a doua, în anul 1860-1861. Institutorul clasei era Zaharia Antinescu, un personaj activ și ambițios, cu veleități de scriitor și ciudat colecționar de diplome ale societăților culturale din Europa și din țară. Foarte posibil ca el să fi fost sursa de inspirație pentru personajul Zaharia Trahanache, membru în celebrele “comitete și comiții”. Materiile studiate de Caragiale erau catehismul moral, geografia Principatelor, aritmetica, citirea și caligrafia. Desigur fără multă bătaie de cap și râvnă după distincții, dar având putere de asimilare și memorie, Ion Luca reușește să fie al treilea din clasă, premiant cu coroană, primind în dar cărți.
Asupra tânărului Caragiale, următorul institutor, patriotul ardelean Bazil Drăgoșescu, avea să joace un rol deosebit. Învățătorul a simțit că elevul avea simț literar și l-a încurajat să compună. Bazil Drăgoșescu i-a insuflat ideea de cunoaștere temeinică a limbii, compunerea cât mai îngrijită, sintaxa fără greș iar învățăcelul i-a respectat întocmai sfaturile, ajungând chiar să-i copieze slova. Din 85 de elevi, Ion Luca va termina clasa întîiul, alături de un coleg. Bazil Drăgoșescu îi îndemna în chip minunat: ”Învățați, mă băieți, că părinții voștri vă dau lumânare seara. Unde era asta pe vremea mea? Odată n-a putut să vie tata de la munte să mă ia de la gazdă să mă ducă acasă. Am spart fasole înghețată și am mâncat în ziua de Crăciun!” În toamna lui 1865, vrednicul institutor cere autorizația să deschidă un curs public gratuit de limba română în zilele de duminică și de sărbători, unde să predeă gramatică, sintaxă și ortografie. În clasa a patra (1862-1863) Mihail Georgescu este institutorul lui Caragiale. Ion Luca va descrește ca performanță școlară, dar obține premii în cărți. Pe 28 ”iuniu” 1864, Caragiale redactează o petiție, în stilul patern, retoric și cu o ortografie perfectă, prin care solicită eliberarea certificatului de absolvire a cursului primar.
”Domnilor! Creatorul mi-a graciat încă patru ani de de viață materiale și d-voastă în acești patru ani ați așezat piatra fundamentală a întregei mele vieți morale. M-ași socoti și mai mult chiar decât ingrat, dacă împreună cu născătorii mei naturali nu aș ama(iubi) și estima pre renăscătorii mei morali. Domnilor! Am trecut sub patronagiul și instrucțiunile d-voastă acele clase primare, cu succesul ce vă este cunoscut”. Junele trece apoi la gimanziu, unde învață foarte bine. La 11 februarie 1866, când e detronat Cuza, alături de colegi organizează un plebiscit pentru a aproba sau nu actul săvârșit de
”monstruoasa coaliție”. Din astfel de cârdăii Caragiale iese cu un vocabular destul de colorat, pe care-l va încorpora în opera dramaturgică : „mă”, ”bre”, ”pă mine să mă iei peste briceag, că te smeiesc”. Având gena actoriei în familie (în special de la unchii săi, dar și demla tată), tânărul visa să pășească și el pe scenă. La Ploiești, se ținea după oameni și le imita mersul și gesturile. Și la maturitate va face reprezentații de mimică în fața familiei. Când venea vreo trupă în urbe (deseori a unchiului Iorgu), neavând bani de bilet, sărea gardul pentru a putea asista. Prin urmare, se înscrie la clasa de declamație și mimică a unchiului său Costache și în 1868/1869 în găsim acolo, printre cei care-și vedeau „tot venitoriul” în arta dramatică.
Anii copilăriei sunt rezumați de Caragiale în stilul său ironic. Obișnuia să-și inducă în eroare pritenii referindu-se la studii. La un banchet politic a spus: ”nu am domnilor decât patru clase primare pe care pot să le justific”. După efectul de ilaritate și aplauze, vorbitorul a dat un fel de explicație: ”Și să vă spun de ce nu am decât patru clase primare. Văzând că de-aci încolo se îngroașă lucrurile, mi-am zis: Mai bine la școala lumii, unde nu sunt stabilite examene…(ilaritate, aplauze) și m-am strecurat așa de bine că mie omul acesta (Take Ionescu) îmi face onoarea și-mi dă mâna…”. Caragiale prefera să treacă drept un autodidact ideal, prevăzut doar cu învățământul primar, decât un autodidact cu studiile liceale întrerupte.
Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici