Pe 4 februarie 1418 la mănăstirea Cozia era înmormântat Mircea cel Bătrân, domnitorul Valahiei care a extins statul la cele mai întinse hotare. Murise cu câteva zile înainte, pe 31 ianuarie, după 32 de ani de domnie glorioasă, fapt ilustrat de splendidul portret care se află la locul de veci. Chipul i se vede pe peretele ctitorilor. Domnul este îmbrăcat în costum strâns pe corp, de culoare roșie, cu flori albastre. Tunica, nu prea lungă și tivită cu fir, are jumătatea inferioară deschisă în față. În dreptul genunchilor sunt brodați vulturi imperiali- influență venită fie pe filiera împăraților de la Constantinopol, fie pe cea a stăpânitorilor bulgari sau sârbi. Încălțămintea roșie ascuțită, este după moda poloneză.

Pe deasupra costumului, Mircea poartă o manta tivită cu aur, prinsă într-o parte, pe umărul drept. Mijlocul e strâns de o centură subțire. O sabie scurtă, prinsă într-o cingătoare mai largă, atârnă în față spre dreapta. Pe cap domnul poartă o coroană cu cinci vârfuri. Alături de domn e fiul său Mihail, al cărui costum seamănă mult cu al tatălui. Amândoi susțin o biserică în miniatură, reprezentând Cozia, ctitoria lor. Cine era acest domnitor înfățișat în chip atât de frumos ?

Mircea era fiul domnului Radu I (mort în 1383) și Calinichiei, având frate vitreg după tată pe Dan I și pe Vlad I. Domnia și-a început-o pe 23 septembrie 1386 conform unei cronici bulgare. Vremea lungă în care a stăpnit țara a însmenat o perioada de prosperitate și extindere teritorială. Este cunoscută titulatura sa:

„Io, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

“Io” înseamnă cel ales de Dumnezeu pentru a domni. Expresia “mare voievod şi domn” reprezintă atribuţiile domnitorului. Sintagma “mare voievod” înseamnă conducător militar suprem, iar “domn” provine din latinescul “dominus” şi îl prezintă drept stăpân al supuşilor. Restul titulaturii reprezintă teritoriul vast al Ţării Româneşti din acea perioadă. Astfel, Mircea cel Bătrân era stăpân peste Ţara Românească dar şi peste Banatul de Severin, peste părţi din Transilvania adică Amlaşul şi Făgăraşul, teritoriul Dobrogei(Podunavia) până la Marea Neagră şi cetatea Dârstorului. Sintagma ”părțile tătărești” se referă la ținuturi în răsărit, cuprinzând teritoriul cetății genoveze Chilia, al cărei ultim guvernator italian e amintit în 1403. Cetatea Branului era de asemenea a lui Mircea, probabil intrând în poseseia ei puțin după 1395, fiind cu siguranță a sa în 1412-1413. Spre deosebire de alți monarhi care adăugau în titulatură și teritorii pe care nu le mai stăpâneau (așa cum făceau cei maghiari cu Muntenia), Mircea chiar le stăpânea conform dovezilor documentare descoperite.

Principalul obiectiv al lui Mircea în ceea ce privește politica externă a fost pericolul otoman. Doar păzindu-se de ei putea să aibă o țară prosperă. În 1387 sârbii câștigă o bătălie în fața otomanilor și ca urmare în 1389 se pregătește o mare alianță pentru alungarea turcilor de pe continent. Ungaria, cel mai important stat din Europa de E și S-E nu răspunde chemării astfel încât forța puterilor creștine este diminuată semnificativ în vederea celebrei lupte de la Kosovopolje pierdută de aliații europeni. Două cronici turcești amintesc despre contingenete ale lui Mircea respectiv din partea „principilor Valahiei și Bogdaniei (Moldova)”. După victoria de Kosovopolje, otomanii răspund actului de inamiciție făcut de Mircea. Pentru a se proteja mai bine, domnul fortifică linia Dunării, construind la Giurgiu o puternică cetate. În 1445, Vlad Dracul, fiul lui Mircea avea să spună cavalerilor francezi că fiecare piatră din această cetate îl costase pe tatăl său un bolovan de sare.

Războiul dintre Mircea și Baiazid izbucnește peste câțiva ani de la dezastrul din Serbia. Nu știm exact cum au început ostilitățile. Unele izvoare menționează o incursiune turcească pornită din Vidin, care ar fi jefuit Țara Românească și s-ar fi întors cu multă pradă. Ca răspuns, Mircea ar fi prădat în iarna următoare malul drept al Dunării. Alte izvoare turcești spun că domnul în lipsa sultanului plecat în expediție în Asia Mică a atacat câmpiile din Bulgaria. Oricare ar fi fost pretextul, cert este că ostilitățile aveau oricum să izbucnească. Oastea turcească trece Dunărea, ocupă cetatea Turnu și înaintează spre Curtea de Argeș.

Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui râu, în octombrie 1394 sau mai 1395. Victoria a fost pe partea apărătorilor, dar numărul mare al invadatorilor l-a determinat pe Mircea să se regrupeze peste munți, la aliatul său Sigismund, regele Unagriei. Cu ajutorul acestuia a început campania de alungare a invadatorilor. Succesul nu a fost unul total, deoarece cel puțin în partea de est a țării era domn Vlad ”Uzurpatorul”, instalat de către turci. Acum maghiarii, văzându-se direct amenințați de otomani, solicită o nouă cruciadă la care participă și voievodul muntean. Totul se încheie însă cu dezastrul de la Nicopole din septembrie 1396. O parte din armata ungară în frunte cu Știbor, voievodul Transilvaniei alături de contingentele lui Mircea izbutesc să treacă Dunărea, ocazie cu care este prins Vlad și dus în Ungaria, Mircea rămânând singur stăpânitor al țării.

Drept răzbunare pentru participarea la bătălia de la Nicopole turcii invadează țara în 1397, dar sunt înfrânți. Ceea ce nu reușiseră cavalerii occidentali la cu un an înainte, reușește singur Mircea. O altă luptă a avut loc în 1400. O armată otomană de 66.000 de oameni (cifră evident exagerată de cronicile vremii) face o expediție în Ungaria. Pe drumul de întoarcere este surprinsă de Mircea (alături de un contingent ungar) și este înfrântă atât de rău încât doar 3000 se mai întorc. Sorții încep să-i fie favorabili lui Mircea. După moartea lui Baiazid în 1403 începe un război civil între fiii sultanului. Pe de o parte era Suleiman, stăpân peste posesiunile din Europa și în cealaltă era Mahomed I, stăpân în Asia. Între timp se amestecă în acest conflict și Musa. În 1409 sau 1410 Musa vine pe mare în Muntenia și ”marele erou necredincios” după este numit de un cronicar turc, îi dă ajutor.

Musa a plecat de la Silistra cu un corp de oaste muntean comandat de Dan, o rudă a domnului. După o serie de lupte cu rezultat schimbător, Suleiman este omorât, iar Musa devine sultan în 1411. Una din victoriile trupelor muntene aliate cu Musa s-a petrecut chiar în apropiere de zidurile Constantinopolului, capitala Imperiul Roman de Răsărit. În schimbul ajutorului oferit, Mircea își mărește posesiunile în dreapta Dunării devenind după cum însuși spune într-o scrisoare către regele polon ”stăpânitor al multor cetăți turcești”. Politica voievodului muntean biruise, el domina de fapt întreg sud-estul european. Din nefericire, situația nu a durat mult.

Mahomed se revoltă și în 1413 îl ucide pe Musa. Mircea nu renunță la subminarea puterii Semilunei. În 1416 un alt pretendent, Mustafa, cu ajutorul lui Mircea îl contestă pe Mahamed I, dar fără succes. Au urmat represalii. În 1417 turcii cuceresc Giurgiu și se pare că și Turnu. Dobrogea este ocupată, Isaccea și Enisala sunt întărite. Situația era grea pentru Mircea. Se vede nevoit să facă pace cu turcii. Le plătea haraci, dar otomanii nu se amestecau în viața statală românească. Oricum domnitorul vlah reușise un lucru extraordinar, să nu cadă sub stăpânire otomană, pe când state mai vechi și mai puternice precum Serbia și Bulgaria, devin pașalâcuri pentru jumătate de mileniu.

„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius[ Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă. Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici