Atacul de noapte- strălucita victorie a lui Vlad Țepeș


vlad-tepes-si-atacul-de-noapte-impotriva-taberei-sultanului

16 spre 17 iunie 1462, undeva lângă Târgovişte. O noapte ca smoala se aşterne peste tabăra turcească. Aprigul Ţepeş pătrunde pe nesimţite în lagărul duşmanilor creştinătăţii. Deodată, din bezna de nepătruns, răzbat strigătele de luptă ale celor 7.000 de oşteni români ce-l însoţeau în temerara-i expediţie. Buimăciţi de somn, osmanlâii ies din corturi punând mâna pe arme. O groază imensă li se întipăreşte pe chipuri, atunci când constată cu uimire, că ce-i care-i atacau, păreau a fi la prima vedere de-ai lor (Vlad avusese geniala idee de a-şi îmbrăca luptătorii în haine turceşti). Începe un măcel incredibil. Deruta semănată în rândul necredincioşilor, face ca aceştia să se ucidă între ei, adăugându-se astfel noi victime la cele făcute de vitejii valahi. Ţepeş, răspândind moartea cu propria-i mână printre adoratorii lui Allah, îşi croieşte drum spre cortul sultanului. Norocul i-a surâs însă lui Mohamed al II-lea, nepotul lui Mircea cel Bătrân nimerind din greşeală în cortul unui paşă. Realizând confuzia, el îşi va revărsa întreaga ură asupra acestuia, ucigându-l.

Atacul de noapte- tablou de Theodor Aman

Atacul de noapte- tablou de Theodor Aman

Ivirea zorilor îl determină pe bravul voievod să poruncească retragerea. În urma lor, românii lasă prăpăd. Mii de morţi împânzesc tabăra otomană iar din toate colţurile ei se aud gemetele înfiorătoare ale puzderiei de răniţi. Sultanul, care atâta timp cât durase atacul a stat ascuns, îşi dezlănţuie furia neputincioasă, pedepsindu-şi paşalele. Ceea ce încă nu ştia, era faptul că-l va mai aştepta o surpriză neplăcută. Peste scurt timp, în cursul zilei de 17 iunie, la intrarea în Târgovişte va avea parte de un adevărat coşmar, atunci când înaintea ochilor i se va înfăţişa celebra pădure de ţepi a necruţătorului adversar al Semilunei. Abia acum realizează „Cuceritorul Constantinopolelui” unde-i erau miile de supuşi daţi dispăruţi în urma cumplitei încleştări derulate în noaptea ce trecuse.

Mahomed Cuceritorul

Mahomed Cuceritorul

În anul 1459, Mahomed al II-lea, stăpânitorul Imperiului Otoman, îi cere domnitorului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, haraciul neplătit de trei ani şi „50 de copii cu tot atâţia cai”, pretinzându-i să se prezinte personal pentru „închinăciune” la Sublima Poartă. Marele istoric bizantin, Mihail Ducas, consemnează în cronica sa şi o altă variantă şi anume că sultanul i-a cerut lui Vlad Ţepeş, prin intermediul unei solii, „să vină în grabă la închinăciune şi să aducă cu sine 500 de băieţi şi tributul ce-l dă în fiecare an, adică 10.000 de galbeni aur. Voievodul român i-a răspuns însă: galbenii îi are gata să-i dea, băieţii însă nu poate; cât despre sine să vină singur la închinăciune, şi aceasta e mai cu neputinţă” . Referitor la copiii ce erau ceruţi de Înalta Poartă, pe lângă tributul în bani, aceştia erau destinaţi, după trecerea lor la religia islamică, Considerând un abuz toate aceste pretenţii, Vlad Ţepeş le va respinge, ba mai mult (după unele izvoare), se pare că n-ar fi imposibil ca acum să fi bătut în cuie turbanele pe capetele insolenţilor soli. Această atitudine îl va determina pe Mahomed al II-lea să întreprindă o serie de acţiuni ostile împotriva intransigentului domnitor valah. El ordonă, printre altele, lui Hamza Paşa Ceakîrdjîbaşi, beiul de Nicopole şi secretarului său grec, Katavolinos, în iarna anului 1461-1462, să-l prindă prin orice mijloace pe nepotul lui Mircea cel Bătrân şi să-l ducă la Istanbul.

Vlad Țepeș

Vlad Țepeș

După cum bine se cunoaşte, Vlad Ţepeş reuşeşte să dejoace planurile turcului şi din „vânat” devine „vânător”, capturându-i pe cei doi demnitari ai Înaltei Porţi, care vor cunoaşte înfiorătoarea pedeapsă a trasului în ţeapă. Cu această ocazie (probabil în ianuarie 1462), aprigul vlah cucereşte Giurgiul şi, apoi, trecând Dunărea pustieşte, într-o campanie fulgerătoare, tot malul drept al bătrânului fluviu până la vărsarea acestuia în Marea Neagră (pricinuind cu această ocazie mari pagube garnizoanelor turceşti din cetăţile dunărene).

Matei Corvin

Matei Corvin

Într-o scrisoare trimisă la 11 februarie 1462 lui Matei Corvin, regele Ungariei, domnul român descrie evenimentele, arătând că în aceste împrejurări au fost ucişi (cu siguranţă) 23.884 de musulmani, numărul celor morţi cunoscându-se cu precizie datorită strângerii capetelor tăiate, aşa cum aflăm din „catastiful” anexat de Vlad Ţepeş scrisorii (de fapt un adevărat buletin de război) expediată de el monarhului de la Buda. În continuare el precizează, însă, următoarele: „iar cele de mai sus sunt numai numele morţilor ale căror capete şi semne au fost aduse dregătorilor noştri aşezaţi în toate părţile. Cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au ars prin case, al acelora nume nu-l ştim, că au pierit foarte mulţi”. Prin urmare numărul turcilor ucişi fiind, probabil, mult mai mare. Cu această ocazie aflăm, dintr-o altă sursă, faptul că Vlad Ţepeş „pe alţii, care sunt creştini, i-a mânat şi i-a aşezat în ţara sa”, ceea ce înseamnă că incursiunea lui la sud de Dunăre a fost urmată de o strămutare a unui părţi din populaţia bulgărească pe teritoriul Ţării Româneşti. Dintr-o mărturie contemporană, aflăm că teama inspirată de Țepeș era atât de mare, încât locuitorii capitalei otomane şi-au părăsit în grabă locuinţele trecând în Asia: „Se speriaseră, într-atât mulţimile (turcilor) încât se socotea fericit cel ce putea trece dincolo, în Anatolia”.

Click pentru mărire. Imperiul Otoman în timpul lui Țepeș

Click pentru mărire. Imperiul Otoman în timpul lui Țepeș

După cum era de aşteptat, pentru a pedepsi curajoasa provocare, cuceritorul Constantinopolelui declanşează, în primăvara anului 1462, o mare campanie militară în Ţara Românească. Iniţial fiind ocupat cu asedierea Corintului, sultanul îi va porunci cumnatului său, marele vizir Mahmud Paşa, să restabilească controlul turcesc asupra Dunării.
La sfârşitul lunii martie, acesta, însoţit de 30.000 de războinici pătrunde în Dobrogea. Dornic să se evidenţieze, încalcă instrucţiunile stăpânului său, şi iniţiază o incursiune dincolo de marele fluviu, sperând ca printr-o acţiune rapidă să-l înfrângă singur pe răzvrătit. Lăsând 12.000 de soldaţi în garnizoanele de pe malul dobrogean, va trece Dunărea în timpul nopţii cu restul oştirii sale, pe la Brăila. După incendierea cetăţii dunărene, ordonă cetelor de akângii să pornească la pradă, în interiorul ţinuturilor estice ale Ţării Româneşti. Cu această ocazie sunt incendiate şi jefuite numeroase aşezări, fiind înrobiţi aproximativ 10.000 de localnici.

Ieniceri

Ieniceri

Abilul voievod intră în acţiune abia când otomanii împovăraţi de pradă, trec în Dobrogea. Avangarda turcă (alcătuită din 1.000 de luptători), condusă de marele vizir, era, deja, ajunsă dincolo, când Ţepeş în fruntea a 5.000 de călăreţi, împărţiţi în mai multe pâlcuri, porneşte pe neaşteptate un puternic atac asupra taberei turceşti rămase fără căpetenie. Modul facil în care este stopată mica oştire valahă (care simulează o retragere în pripă) îl determină pe Mahmud Paşa să revină pe malul stâng şi să se lanseze în forţă pe urmele ei, căzând astfel în capcană. Atraşi spre grosul trupelor române, otomanii vor fi înconjuraţi în lunca Buzăului (undeva între Buzău şi Brăila) şi nimiciţi. Din rândul păgânilor pier peste 10.000 de războinici, toţi robii sunt eliberaţi şi bunurile jefuite sunt recuperate. Marele vizir, cu resturile bulucurilor sale se retrage în grabă spre Sofia. În această situaţie are loc intervenţia lui Mohamed al II-lea la nord de Dunăre. În fruntea unei oştiri imense, ea ajungând, după cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil (care probabil exagera), la 250.000 de combatanţi, padişahul va declanşa „războiul sfânt”, la 26 aprilie 1462. Dispunând doar de 30.000-32.000 de luptători (şi aceasta doar prin mobilizarea generală a „oastei celei mari” a ţării, fiind recrutaţi, cu ocazia respectivă, toţi bărbaţii şi tinerii capabili să poarte armele „de la 12 ani în sus”) şi folosindu-se de tactica specifică locurilor, marele voievod încearcă să opună rezistenţă năvălitorilor. În aceste împrejurări, s-a derulat una dintre cele mai impresionante bătălii din câte cunoaşte istoria militară a confruntărilor lumii creştine cu Imperiul Otoman şi anume „Atacul de noapte”.

Laonic Chalcocondil

Laonic Chalcocondil

După îndelungate pregătiri, urdia otomană se va pune în mişcare şi ajungând la Dunăre, începe forţarea acesteia, la 4 iunie. După ce un timp se opune trecerii otomanilor, Vlad Ţepeş se retrage din faţa puhoiului turcesc, nedorind să se angajeze într-o confruntare directă cu un inamic superior numeric. Otrăvind fântânile, ascunzând grânele, pârjolind totul şi hărţuind permanent inamicul, răspândeşte setea, foamea şi groaza în rândurile acestuia. Pe măsură ce înainta, oastea invadatoare se împuţina văzând cu ochii. Pentru a se proteja împotriva raidurilor nocturne ale înverşunatului Ţepeş, turcii îşi fortifică taberele şi-şi dublează străjile. În noaptea de vineri, 16 spre 17 iunie 1462 (după toate probabilităţile pe la ora trei dimineaţa), Vlad Ţepeş va ataca (în fruntea a cca. 7.000 de oşteni călări) puternica oaste de lângă Târgovişte. Factorul surpriză este asigurat prin anihilarea santinelelor, folosirea ca şi călăuze a unor căpetenii duşmane capturate anterior şi echiparea oştenilor români în uniforme inamice. Iată ce spunea Nicolae de Modrussa, la acea vreme reprezentantul Papei de la Roma pe lângă Curtea regală a Ungariei (deci un contemporan al lui Ţepeş) despre incredibila faptă de arme a valahilor conduşi de Vlad Ţepeş: „În tot cursul nopţii, alergând ca un fulger în toate direcţiile au făcut mare măcel”. După unele izvoare au fost ucişi peste 30.000-35.000 de turci, românii neînregistrând nici un mort, doar răniţi (însuşi Ţepeş fiind uşor rănit la cap). Armata agresoare a fost salvată de la dezastrul total datorită faptului că un alt corp de oaste român, condus de marele vornic al Ţării Româneşti, nu a intervenit în luptă la momentul oportun. Cu toată această lipsă de sinconizare biruinţa românilor a fost de netăgăduit.

Stop cadru dintr-un film cu Vlad Țepeș

Stop cadru dintr-un film cu Vlad Țepeș

Vorbind despre îndrăzneaţa acţiune întreprinsă de oştenii români conduşi de Țepeș, Chalcocondil consemna în cronica sa următoarele: „…chiar şi împăratul (Mahomed al II-lea) cuprins de uimire spune întruna că nu poate să ia ţara unui barbat care face lucruri aşa de mari şi mai presus de fire ştie să se folosească de domnia şi supuşii lui. Mai spunea că acest bărbat care face astfel de isprăvi ar fi vrednic de mai mult”. Potrivit tuturor izvoarelor vremii (cu excepţia, bineînţeles, a cronicilor turceşti) otomanii au suferit o grea înfrângere, astfel încât, „pierzând în acea noapte orice încredere în privinţa armatei sale, sultanul a părăsit în ascuns tabăra, luând-o la fugă în chip ruşinos”. Atunci când a revenit, la insistenţele sfetnicilor lui, în tabăra sa, Mahomed al II-lea a constatat cu groază „marile pierderi suferite de ai săi” şi prin urmare „s-a grăbit să se întoarcă pe unde venise”, poruncind retragerea generală a forţelor sale armate peste Dunăre, în aşa grabă încât la 11 iulie 1462 el se afla, deja, la Adrianopol.

Mahomed intră victorios în Constantinopol, dar  iese umil din Țara Românească

Mahomed intră victorios în Constantinopol, dar iese umil din Țara Românească

sursa

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Atacul%20de%20noapte%20de%20Tiberiu%20Ciobanu.htm

Leave a Reply