Lupta de la Rovine- Cum au reflectat cronicile vremii strălucita victorie?


MirceatheElder

În anul 1393 turcii ajung pe toată linia Dunării vecini cu Mircea cel Bătrân. Chiar și unele posesiuni ale domnitorului român în Dobrogea, de exemplu Silistra, cad în mânile otomanilor. În primăvara lui 1394, Mircea trimite o oaste care a alungat garnizoana turcă instalată la Karinovasî(la sud de munții Balcani), domnul fiind încurajat în această întreprindere de conflictul dintre Baiazid și unii emiri din Asia Mică. Ca răspuns la acțiunea lui Mircea, sultanul strânge 40.000 de oșteni pentru a-l pedepsi. La acestă cifră se adaugă și soldații oferiți de vasalii sârbi Marko Kraljevic din Prilep și Constantin Dragas din Velbuzd. Cele mai multe cronici sârbești datează lupta de la Rovine pe 10 octombrie 1394, dar un document bizantin din septembrie 1395, arătând grija împărătesei bizantine Elena Dragas pentru pomenirea tatălui ei căzut – Marko Kraljevic de altfel- se menționează data de 17 mai 1395. Cei mai mulți istorici contemporani dau ca dată a bătăliei cea de-a doua variantă. Rovine este un toponim neprecizat, probabil pe malurile unui râu mai important al țării. Victoria reputată de Mircea a pus în lumină tactica militară folosită de atâtea ori în cursul evului mediu de români cu distrugerea bunurilor materiale și pustiirea teritoriului aflat în calea dușmanilor. Iată cum au refectat evenimentul cronicile contemporane.

batalia-de-la-nicopole1

„Sultanul Baiazid, cucerind Nicopolul şi Silistra, a trecut în Ţara Românească. În această vreme beiul Ţării Româneşti era ghiaurul Mircea. Mircea ghiaurul, aducând cu el oaste, a venit împotriva sultanului Baiazid, şi întâlnindu-se unul cu altul, s-a dat o mare bătălie, astfel încât atât din partea musulmanilor, cât şi din partea ghiaurilor mulţi au fost măcelăriţi; din amândouă părţile au murit mulţi oameni. Când turcii au văzut că oastea ghiaură este numeroasă, cele două oştiri nu s-au despărţit una de alta. Când s-a lăsat noaptea, cele două oştiri s-au separat şi fiecare s-a aşezat în altă parte.

Click pentru mărire. Planul luptei de la Rovine

Click pentru mărire. Planul luptei de la Rovine

Vizirul său, Ali-paşa, a luat în noaptea aceea următoarea măsură: el a pus să se aprindă torţe şi, strângându-se toate cadavrele musulmanilor, a făcut ca ele să fie cărate şi aruncate în apă. Îndeplinind această poruncă până în revărsatul zorilor, n-au lăsat la locul de bătălie leşurile musulmanilor. Când s-a făcut ziuă ei au fugit din acel loc. După ce musulmanii s-au retras, necredinciosul Mircea a trimis un om la locul bătăliei. Când a văzut că nu mai era acolo nimeni, Mircea necredinciosul a venit el însuşi la locul de bătălie şi a văzut zăcând multe cadavre de-ale necredincioşilor, iar dintre ale musulmanilor nu se vedea nici unul. Necredinciosul Mircea a fost cuprins de spaimă şi a zis: „Au murit mulţi necredincioşi”. Apoi şi el a fugit de acolo speriat. Sultanul Baiazid s-a întors cu cinste şi a trecut Dunărea. De la Nicopol el a venit de-a dreptul la Adrianopol. Apoi necredinciosul Mircea, rămânând în neputinţă, s-a împăcat şi, trimiţând haraciul său, s-a supus.”

Baiazid

Baiazid

Orudj bin Adil, cronicarul turc, evident încearcă să minimizeze înfrângerea. Mircea va plăti primul tribut către Poartă abia la sfârșitul domniei, la două decenii după celebra luptă, acest eveniment nefiind legat în vreun fel de Rovine. De altfel, chiar sultanul va ordona petreceri după această bătălie pentru a-și înșela supușii cu privire la rezultatul luptei. Mircea nu a putut beneficia cum se cuvine de rezultatul victoriei, tronul său fiind pus în discuţie de Vlad I, susţinut de noul domn al Moldovei, Ştefan I (1391-1399), de Polonia şi de otomani. Pentru scurt timp, Mircea şi Vlad I (1396 – 1397) îşi vor împărţi ţara, având fiecare o reşedinţă proprie, pentru ca, ulterior, Mircea să-l înlăture definitiv pe Vlad.

Ștefan I

Ștefan I

Istoricul bizantin Moxa nota şi el că „fu război mare, cât se întuneca văzduhul de mulţimea săgeţilor, aşa de mult sânge se vărsa, cât erau văile crunte şi mai pierdu Bayezid oastea lui cu totul”. La rândul lor, cronicile slave arată că „lănci nenumărate s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu se putea vedea de mulţimea lor”, adăugând că, din cauza pierderilor suferite, Bayezid „s-a spăimântat şi a fugit. Iar râul acela curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”.

Leave a Reply