Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Armata Română alături de Națiunile Unite, cu un număr de 16 divizii, superior celui stabilit prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944. România își îndeplinise exemplar obligațiile asumate. Timp de 260 de zile țara noastră a participat, spre deosebire de alte țări, cu toate forțele la înfrângerea nazismului. Care a fost locul, rolul României în tot dispozitivul aliat și care au fost costurile materiale și omenești pentru țara noastă? Cu siguranță că dacă România nu ar fi întors armele împotriva lui Hitler, ziua de 9 mai nu mai putea fi considerată drept Ziua Victoriei și Ziua Europei.

În plan militar, pe întreaga durată a participării la război alături de Națiunile Unite, România a pus la dispoziția acestora întregul potențial militar, economic și financiar pe care îl avea, aducând o cotribuție valoroasă la obținerea victoriei finale din mai 1945. Pentru Aliați, menționa ”The New York Times” la 24 august 1944, actul românesc de la 23 august 1944 a reprezentat ”un triumf total” concretizat în prăbușirea frontului sovieto-german la flancul său sudic, în efectuarea, într-un scurt timp, a unei translații de front de la est la vest de cira 200 de km. la flancul său nordic și de aproximativ 900 de km. la cel sudic, în provocarea unui adevărat seism în sistemul politic dominat de Reich și în asigurarea logistică a Wermacht-ului, în special cu petrol și cereale.

În afara avantajelor strategice aduse Aliaților, 23 august 1944 a constituit în același timp semnalul de declanșare a luptei pentru eliberarea părții de nord-vest a României, ocupată în 1940 de Ungaria ca urmare a dictatului de la Viena din 30 august 1940, confruntare finalizată în chip fericit pe 25 octombrie 1944 de către armatele române și sovietice prin repunerea bornelor de hotar pe adevărata graniță din vestul țării. Fără răgaz, așa cum procedase și în iulie 1941 după eliberarea părții de nord a Bucovinei și a Basarabiei, armata română a continuat să-și îndeplinească obligațiile asumate prin Convenția de Armistițiu, participând la operațiunile militare desfășurate în Ungaria, Cehoslovacia și Austria, într-un spațiu de maximă anvergură, pe linia București-Budapesta-Viena-Praga, până la victoria finală din mai 1945.

Aportul românesc la înfrângerea Reich-ului a fost apreciat în epocă, de înalte personalități și oficialități politice și statale ale marilor puteri aliate, de analiști politici și militari, care nu au ezitat să afirme că România se situa în 1945 ”în al patrulea rând în ceea ce privește numărul de soldați cu care participă la bătălia pentru distrugerea nazismului” (Sunday Times, 7 ianuarie 1945) sau că ”a adus, prin contribuția sa, o scurtare a războiului cu cel puțin șase luni”(radio Paris, 13 ianuarie 1946). Între cele mai importante avantaje strategice s-au situat: contribuția la prăbușirea defensivei germane la flancul sudic al frontului est-european și la pulverizarea dispozitivului de luptă al Wermacht-ului în Peninsula Balcanică, deschiderea ”Porții Focșanilor” și prin aceasta a ”porților” Europei Centrale(pe valea Dunării) și ale Europei de Sud-Est în calea înaintării armatelor sovietice, așa cum ceruseră insistent reprezentanții SUA și ai Marii Britanii înainte de 23 august 1944.

S-a realizat într-un scurt timp translația frontului sud-est european, fără egal în istoria celui de-al doilea război mondial (între 200 și 700 de km. în doar 15 zile). S-a efectuat o modificare importantă în balanța de forțe a celor două coaliții aflate în luptă prin punerea la dispoziția Națiunilor Unite a peste 1.100.000 de militari români mobilizați. S-a înfăptuit un impact negativ asupra mașinii de război germane prin sistarea oricărei aprovizionări din România cu produse de bază pentru continuarea războiului (în special petrol și cereale). Sistemul politic al Axei conduse de Germania s-a zguduit puternic. România alături de obligațiile militare a depus un amplu efort economic de susținere a războiului de eliberare de sub dominația nazistă.

Semnificativă pentru caracterul inedit al acțiunii românești -fiind apreciată ca fără precedent în istoria universală- este comparația cu alte state aflate într-o situație similară. Italia a încheiat la 3 septembrie 1943 armistițiul cu Națiunile Unite. Doar o mică parte din diviziile sale au trecut de partea Aliaților, fără a declara imediat război împotriva Germaniei. Acest lucru s-a întâmplat abia pe 13 octombrie. Cu toate acestea, i s-a recunoscut cobeligeranța, spre deosebire de România. Bulgaria a întrerupt relațiile cu Germania pe 9 septembrie 1944, dar marile sale unități nu au declanșat imediat lupta contra Wermacht-ului. Finlanda a încheiat armistițiu cu Națiunile Unite pe 19 septembrie, dar nu și-a asumat nicio obligație de luptă împotriva naziștilor. Ungaria, deși a semnat armistițiul la 20 ianuarie 1945, când cea mai mare parte a teritoriului era eliberat și s-a obligat să introducă în luptă 8 divizii, nu a participat la efortul comun al Națiunilor Unite cu nici o singură unitate, forțele sale continuând să lupte alături de Wermacht până la înfrângerea definitivă din mai 1945.

România a pus în schimb la dispoziția Aliaților imediat și fără nicio condiție, un însemnat potențial militar (8,5% din populație), totalitatea organismului militar, care avea o conducere centralizată, structuri bine definite și dispunea de 50 de divizii operative și de instrucție, 71 de escadrile de aviație cu 1646 de aparate(508 de luptă), 71 de nave de război fluviale și maritime mai importante. Pe parcursul războiului dus de Națiunile Unite, cuantumul forțelor militare române a oscilat în funcție de prevederile Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944, ale Protocolului militar româno-sovietic din 26 octombrie 1944 și de alte exigențe ale Comisiei Aliate de Control(partea sovietică), dar niciodată nu a fost inferior angajamentului asumat. În cazul României, reprezentanții Aliaților nu au intervenit în niciun moment pentru înființarea de unități militare care să intre în luptă deoarece în permanență potențialul militar disponibil a fost pus pe linia frontului

Deputatul laburist Ivor Thomas declara în Camera Comunelor la sfârșitul lui 1945: ”De vreme ce România este a patra țară ca efectiv pe front împotriva Germaniei ar fi cazul de a se propune să i se acorde un statut de cobeligeranță”. Aprecierile și propunerile britanice au rămas fără ecou, deși armata română a continuat să lupte până la sfârșitul războiului într-un spațiu european de anvergură, pe fronturi mari, de până la 900 de km. în nord-vestul și vestul României, 120 de km. în Ungaria și 130 de km. în Cehoslovacia, în sectoare de certă finalitate strategică (Cluj, Arad, Budapesta, Zvolen-Banska Bistrica, nord-est de Viena etc.) până în apropiere de Praga.

Sugestivi pentru aprecierea locului important jucat de Armata Română alături de Națiunile Unite între 23 august 1944 și 12 mai 1945, la obținerea victoriei finale asupra nazimului sunt următorii indicatori: 1.700 de km. străbătuți prin lupte de la țărmul Mării Negre până în apropiere de Praga, într-un ritm mediu de 6,5 km. pe zi, înfrângerea trupelor germane și maghiare în 20 de masive muntoase, forțarea a 12 cursuri mari de apă, cucerirea a 3.831 de localități din care 53 de orașe. România a angajat în luptă efectivă 538.536 de militari din care au fost pierduți 169.822. Ostașii români la rândul lor au ucis sau au luat prizonieri 126.529 de militari iar efortul financiar a fost de peste 1,2 miliarde de dolari raportați la 1938. Faptele de vitejie ale ostașilor români au fost citate de Comandamentul român în numeroase ordine de zi pe întreaga armată, pe armate, corpuri și divizii, precum și de Comandamentul sovietic prin 7 ordine, 21 de comunicate de război și alte ordine. Peste 300.000 de soldați. subofițeri și ofițeri au fost decorați cu ordine și medalii de război românești, sovietice și cehoslovace.