Căderea Constantinopolelui și motivul pentru care Imperiul Bizantin nu a existat vreodată


asediul Constantinopolelui

În ziua de Crăciun a anului 1400, regele Henric al IV-lea al Angliei dădea un mare ospăț la palatul de la Eltham, nu numai pentru sfânta sărbătoare dar și în cinstea unui oaspete ales. Era vorba de Manuel al II-lea Paleologul, împăratul grecilor, cum îi spuneau mulți apuseni, deși unii își aminteau că el era adevăratul împărat al romanilor.

Manuel al II-lea Paleologul

Manuel al II-lea Paleologul

El stăpânea statul numit Romania, ai cărei locuitori aveau numele de romei, iar capitala se afla la Constantinopol. Era urmașul ultimului mare împărat roman, Constantin. Asemenea Romei antice( vorbeau greaca, nu latina), romeii considerau că nu sunt guvernați de oameni ci de legi, cele latine mai exact. Împăratul Iustinian (527-565) publicase în 533 ‘Digestele’, o condensare în 800.000 de cuvinte a 1528 de legi latine iar apoi și ‘Institutele’ care au servit drept manuale pentru școlile de drept din întregul imperiu și mai apoi în toată Europa, fiind studiate chiar și în prezent. Mult mai târziu, în veacul al XVIII-lea, în plină epocă Iluministă, mari gânditori au denumit acest stat Imperiul Bizantin, de la vechiul nume al Constantinopolelui, Byzantium, totul cu scopul de a face o diferențiere între estul grecesc, ortodox și vestul latin, catolic.

Harta Imperiului în secolul XV

Harta Imperiului în secolul XV

Revenind la anul 1400, Manuel al II-lea se afla într-un tur al Europei Occidentale în scopul obținerii de sprijin în contra otomanilor care cuceriseră apropape tot teritoriul stâpânit odată de urmașii lui Constantin cel Mare. Ajunsese deja la Sorbona, unde profesorii fuseseră încântați să discute cu un om la fel de inteligent și educat ca ei, spre deosebire de majoritatea capetelor încoronate din Apus. În Anglia toți fuseseră uimiți de ținuta sa plină de demnitate, de veșmintele imaculate pe care le purtau atât el, cât și curtenii săi. Toți simțeau însă milă față de el. Era doar un cerșetor în căutare de ajutor. După juristul Adam din Usk, care lucra la Curtea regelui Henric, era dureros să îl vezi pe împărat acolo. ‘Mă gândeam, cât este de trist ca un mare suveran creștin ca a acesta să fie silit de sarazini (musulmani) să vină din Răsăritul îndepărtat în aceste îndepărtate insule ale Apusului, ca să caute sprijin împotriva lor… O, Doamne, ce mai însemni tu acum, veche glorie a Romei’. Vesticii i-au promis un ajutor, dar toți și-au încălcat făgăduința.

Începutul sfârșitului

Anul 1453 va fi unul fatidic pentru măreața cetate a lui Constantin. În scrisoarea trimisă papei Nicolae al V-lea, la şase săptămâni după înfrângerea creștină, arhiepiscopul Leonard din Chios relatează ultimul discurs oferit de împărat în noaptea de 28 mai 1453, cu o zi înainte de bătălia decisivă.

El şi-a îmbărbătat ostaşii zicandu-le: “În această luptă trebuie să fiţi de neclintit, să nu aveţi frică sau gând de fugă, să fiți însufleţiţi, să rezistaţi cu o şi mai mare forţă herculeană. Animalele pot fugi de animale. Însă voi sunteţi oameni, oameni cu inima vânjoasă şi o să ţineţi la distanţă aceste jivine nătângi, lovind cu sulitele şi săbiile voastre în ele, aşa încât ei să ştie că nu luptă cu alţii din aceeaşi rasă, ci împotriva stăpânitorilor de animale. (…) Voi camarazii mei de arme, ascultaţi de ordinele comandanţilor voştri ştiind că aceasta este ziua voastră de glorie, o zi în care, dacă vărsaţi chiar şi un strop de sânge, câştigaţi coroane de martiriu şi slavă eternă”. În ziua următoare, Constantin al-XI-lea Paleologul îşi găsea sfârşitul luptând alături de oamenii săi, încercând să se pună stavilă în faţă măcelului otoman.

Caderea Constantinopolelui 2

Viforul războiului

Împăratul nu se lăsase înşelat nicio clipă de promisiunile de pace făcute de tânărul sultan Mahomed al II-lea în momentul urcării sale la tron. Statul roman era numai o fărâmă din ceea ce fusese odată, loviturile succesive ale otomanilor împingând înspre prăpastie imperiul. Teritoriile acestuia fuseseră cucerite rând pe rând, astfel încât în timpul domniei sale autoritatea imperială se întindea doar asupra capitalei şi Moreei (Peloponez). El a încercat din răsputeri să obţină sprijinul papalităţii, dar şi al unor puteri occidentale, în cazul în care tânărul conducător otoman avea de gând să-şi încalce făgăduiala, forţa militară a imperiului său fiind epuizată.

Pregătirile temeinice ale sultanului

Temerile împăratului Constatin sunt confirmate după nici un an, când Mahomed al II-lea dă ordinul încercuirii orașului şi începe construcţia fortăreţei Rumeli Hisari pe malul european al strâmtorii Bosfor. Basileul îşi îndeamnă fraţii care aveau în stăpânire Moreea să strângă armata şi să vină la Constantinopol de îndată, dar sultanul a preîntâmpinat această acţiune şi îşi trimite propria armata împotriva lor. Când Rumeli Hisari a fost finalizată, s-a reuşit, împreună cu Anadolu Hisari, cetate construită de Baiazid I pe malul oriental, să se aducă această atât de importantă cale de comunicare a oraşului bizantin sub un neclintit control otoman. Cele două fortăreţe au putut izola pe deplin Constantinopolul, împiedicând orice trafic către şi dinspre oraş cu Marea Neagră, lipsind oraşul nu numai de proviziile necesare, dar şi de veniturile din vama percepută negustorilor italieni. De altfel, lipsa acută a banilor nu a permis înrolarea mercenarilor, care în trecut au format grosul armatei. Până şi serviciile meşterului fierar Urban s-au dovedit mult prea costisitoare pentru Constantin. Acesta în schimb s-a îndreptat către sultanul Mahomed al II-lea, tunurile formidabile create de fierarul transilvănean fiind folosite pentru sfărâmarea zidurilor polisului.

Constantin XI Paleologul- împăratul martir

Constantin XI Paleologul- împăratul martir


O ultimă speranţa

Împăratul era înfuriat de aceste împrejurări potrivnice, dar nu putea decât să privească neputincios cum inamicul se pregăteşte cu răbdare pentru asediul oraşului. Exista totuşi speranţa că ajutorul va veni din partea altor puteri creştine. Eforturile sale au fost îndreptate cu totul înspre salvarea orașului, căzând de acord asupra reunificării bisericii creştine dacă puterile catolice îl vor ajuta în lupta sa împotriva păgânilor. El a strâns ce provizii a putut pentru armată, dar nu a nesocotit nici nevoile oamenilor de rând. S-a asigurat că va rezista cât se poate de mult până la mult aşteptată intervenţie occidentală.

Începe asediul Constantinopolului

În urma tuturor provocărilor sultanului şi a încercărilor eşuate de a face pace, Constantin se vede nevoit să declare oficial război. Însă, trec mai multe luni până când Mahomed decide să atace oraşul, în acest timp el punând la punct detaliile cuceririi şi strângând laţul tot mai mult. Astfel, abia în luna aprilie oştirile otomane se înşiruie în jurul oraşului. Luptele propriu-zise încep la scurt timp printr-un bombardament intens asupra fortificaţiilor grecilor. Constantin a reuşit un fapt excepţional, fiind capabil, cu doar şapte mii de ostaşi, nu numai să acopere întreaga lungime a zidurilor, dar şi să le apere eficient împotriva atacurilor otomane.

Coroană de împărătese

Coroană de împărătese

Nu doar atât, dar a înfrânat rivalităţile dintre greci, veneţieni şi genovezi, o parte însemnată a armatei sale fiind formată din străini. La apărarea oraşului a contribuit chiar şi un detaşament de turci. Este de menţionat căpitanul genovez Giustiniani Giovanni Longo care la începutul anului sosise cu şapte sute din cei mai buni oameni ai săi din propria-i voie şi a intrat în slujba împăratului. În acelaşi timp, împăratul este nevoit să respingă şi atacurile date de flota otomană care intrase printr-un truc în estuarul Cornului de Aur. Chiar şi aşa, mică sa armată a rezistat destoinic. Sultanul a simţit că apărătorii erau extenuaţi şi că moralul le era la pământ, aşa că hotărăşte ca pe 29 mai să atace pe întreaga lungime a zidurilor sperând că în cele din urmă vor ceda. Nici nu se crăpase bine de ziuă că puhoiul de ostaşi otomani a început să se reverse peste zidurile oraşului, unde sunt măcelăriţi cu sutele. Medicul veneţian Nicolo Barbaro aminteşte: “(…) turcii veneau şi îi luau pe cei morţi fără să le pese cât de aproape erau de ziduri. Oamenii noştri trăgeau în ei cu arme de foc şi arbalete, ţintind turcul care îşi cară compatriotul mort, iar amândoi cădeau la pământ, iar apoi veneau alţi turci şi îi luau, niciunul temându-se de moarte, ci fiind dispuşi să se lase ucişi decât să sufere ruşinea de a lasa un singur corp de turc sub ziduri”. Deseori împăratul Constantin lupta alături de ostaşii săi, prezenţa sa printre ei insuflându-i să lupte cu şi mai multă îndârjire. În mai multe rânduri sultanul s-a oferit să-i cruţe viața dacă va renunţa la oraş, dar nu s-a lăsat înduplecat. Era decis să nu permită ca mândra capitala să încapă în mâini otomane.

Coroană de împărat

Coroană de împărat

Eroismul unui căpitan genovez

Mahomed al II-lea a atacat puternic secţiunea mediană a zidurilor, iar căpitanul genovez Giovanni Giustiniani Longo soseşte pentru a-l ajuta pe împărat în luptele grele date aici. El a reuşit timp de mai multe ceasuri să-i împiedice pe otomani din a cuceri zidurile, însă în cele din urmă este grav rănit de un obuz. Mulţi dintre oamenii de sub comanda sa renunţă la luptă, văzându-şi comandantul însângerat luat de pe metereze, lăsându-i pe puţinii ostaşi greci să îndure greul atacurilor otomane.

Constantinopolul este cucerit

Sultanul profită de acest moment trimiţându-şi trupele de elită. Ei reuşesc să cucerească porţiuni însemnate ale zidurilor, în ciuda eforturilor deznădăjduite ale împăratului. Constantin a reuşit totuşi să îşi ţină oamenii în frâu şi să-i mobilizeze pentru a avea sub control înaintarea inamică, dar otomanii reuşesc să intre printr-o poartă lăsată neapărată şi îşi ridică steagul pe una din clădirile înalte ale oraşului. În acelaşi timp tunurile otomane reuşesc în a dărâma un turn de apărare şi odată cu el o parte a zidului aflat lângă poarta Sfântul Roman, iar panica s-a instaurat în rândurile oştirii romane.

Harta Constantinopol. Click pentru mărire

Harta Constantinopol. Click pentru mărire

Sacrificiul ultimului împărat roman

Constantin Paleologul nu renunţă şi într-o ultimă încercare disperată cheamă la el ultimii săi oameni şi porneşte către poarta Sfântul Roman. De îndată ce a ajuns este surprins să îi vadă pe otomani cum se înstăpâniseră pe metereze şi cum din ce în ce mai mulţi vrăjmaşi treceau de apărători şi în oraş. Văzând că totul este pierdut cere ostenilor să-i verse sângele, să nu cadă prizonier, însă nici unul nu s-a dovedit suficient de curajos. Nevrând să ajungă în lanţuri la picioarele sultanului el îşi leapădă însemnele regale pentru a nu fi deosebit de oricare alt soldat şi se aruncă în mijlocul luptei, unde este ucis.

Istoricul Doukas aminteşte că “împăratul cuprins de disperare, cu sabia şi scutul în mâna a strigat: ‘Nu este niciun creştin aici care să-mi ia capul pentru mine’, deoarece era abandonat şi singur.

Sfânta Sofia

Sfânta Sofia

Atunci unul dintre turci s-a năpustit în faţa şi l-a rănit. El la rândul sau ripostează. Însă, un altul din spate i-a dat o ultima lovitură şi a căzut la pământ. L-au lăsat de mort că un simplu ostaş, deoarece nu ştiau că era împărat”.
Ce s-a întâmplat cu siguranţă rămâne învăluit în mister. În anii care au urmat, în jurul morţii împăratului Constantin s-au ţesut nenumărate legende. În una din ele, ultimul cârmuitor al romeilor nu ar fi murit, deoarece un înger ar fi preschimbat trupul său în marmură, înainte de a muri. Împăratul astfel adormit este ascuns într-o cavernă de lângă Poarta de Aur şi aşteaptă clipa trezirii sale, când îi va alunga pe otomani.

Pe 29 mai 1453 Constantinopole cădea sub dominația turcă. Chiar și aceștia păstrează numele vechi, transformându-l în Constantinya. Abia în 1928 va fi denumit Istanbul. În zilele noastre, în aeroportul din Atena, apelul în greacă pentru zborurile spre Istanbul desemnează acest oraș cu numele de Constantinopol. Pentru greci, el este în continuare Polis-ul, Orașul prin excelență, ceea ce a fost între 330 și 1453.

Mahomed intră în orașul cucerit

Mahomed intră în orașul cucerit

Leave a Reply