Camil Petrescu- ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”


camil petrescu

Pe 9/22 aprilie 1894, se naşte la spitalul Filantropia din Bucureşti, Camil Petrescu, unul dintre cei mai iubiți scriitori ai secolului al XX-lea. Era fiul lui Camil Petrescu (mort înainte de naşterea scriitorului) şi al Anei Keller Petrescu. Încă de la naştere este încredinţat unei doici din mahalaua Oborului, soţia subcomisarului Tudor Popescu, aceasta ocupându-se de educaţia tânărului Camil până la vârstă adolescenţei. “Copilăria mi-a fost umbrită de dispariţia părinţilor. Tatăl meu a dispărut înainte de a mă naşte eu, iar mama s-a dus curând după el. M-am văzut copilul fără rude, fără familie, crescând de capul meu”.

camil petrescu

Mama şi tatăl adoptivi au jucat un rol important în viaţa lui Camil Petrescu. Invitaţia pe care Tudor Popescu i-a făcut-o “hai să te învăţ carte” rămâne întipărită în mintea viitorului scriitor, care avea să cunoască de-a lungul vieţii distincţii numeroase. În şcoală, copilul timid şi interiorizat dădea dovada unei vii inteligenţe, bucuria observării exacte a lucrurilor şi plăcerea neţărmuită a meditaţiei. Preocupările de mai târziu pentru matematici, cărora le-a dedicat un deceniu de studiu, îşi au în mare măsură ca punct de plecare această predispoziţie nativă a exactităţii cunoaşteri lucrurilor ca şi a farmecului lor combativ. La maturitate, scriitorul îşi amintea că avocatul Stamate, profesor de matematică, se delecta punându-l să rezolve oral, ca o maşină de calcul, exerciţii de genul 3+8+36-6×5+12=?. Nu fără emoţii a fost debutul elevului Camil Petrescu la liceul Sf. Sava, de unde ca intern i-au rămas amintiri pline de savoare umoristică. Astfel, profesorul de geologie, Brânză, care nu citea tezele, pritr-un fericit calcul al posibilităţilor cota orice lucrare cu notă 7. Un elev ar fi scris cu ostentaţie că Pământul ar fi fost la început ca un lapte, a ajuns cas, s-a transformat apoi în brânză şi-n caşcaval “sweitzer”. Acea lucrare a primit invariabil nota 7.

camil petrescu

În cursul superior al liceului, tânărul începe să-şi etaleze veleităţile poetice. Bentoiu, Constant Ionescu şi Camil Petrescu erau cei trei poeţi ai clasei. Scria şi piese al căror interpret preferat era Victor Bumbeşti. Şcoala avea şi un cenaclu. Acolo şi-a citit poeziile ”Ajută-mă”, ”Soarele zilei de astăzi” şi ”Mărturisire”. În 1912 trimite o poezie lui Macedonski şi acesta îi publică la ”Poştă redacţiei” o strofă cu indicaţia ” deocamdată atât şi deocamdată aici”. Entuziasmat trimite apoi şi revistei ”Semănătorul” sub semnătură Godeanu. Răspunsul ” poezia dvs a fost îndreptată … la coş” îl deziluzionează. Un an mai târziu apare primul său articol, ”Teatrul, Comedia”, în Rampa şi absolvă liceul Gheorghe Lazăr cu medie destul de mică, 7,40.

Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski

Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti în 1913 şi tot atunci se prezintă la concursul ” Hillel” în urma căruia, obţinând media cea mai mare, câştigă bursă. După izbucnirea Primului Război Mondial, simţind că România nu va putea fi pasivă în acest conflict, se înscrie la Şcoala de Ofiţeri. În 1916 este chemat la oaste datorită intrării României în război. Va lupta în prima linie şi va fi rănit. Ajunge la un spital din Târgovişte, unde chit că era rănit, avea grijă de alţi camarazi aflați în suferință. Experienţa Primului Război Mondial îi va fi sursă de inspiraţie pentru romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Se va întoarce pe front, luptând din nou în prima linie, reuşind să-şi îmbărbăteze permanent camarazii. În 1917, în timpul unui bombardament german îşi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viaţă. Cade prizonier şi este dus într-un lagăr unguresc. După eliberare se confruntă cu un aspect nedorit: fusese declarat mort şi acum trebuia să demonstreze că era viu. ”Mă întorsesem din război cu un sentiment aproape metafizic al camaraderiei, solidarizat cu tot ce e suferinţă şi dor de mai bine în lume. Destinul comun al liniilor de tranşee, egalitatea în faţa morţii păreau semnul unui destin legat cu toată omenirea, pentru tot restul vieţii”.

Camil Petrescu în 1915

Camil Petrescu în 1915

În 1919 îşi ia licenţa cu calificativul “magna cum laude”. Un an mai târziu călătoreşte la Viena, pentru a efectua o operaţie pentru recuperarea auzului însă este un eşec fiind nevoit să trăiască cu această infirmitate pentru tot restul vieţii. În 1921 îşi anunţă în ”Ţara” dorinţa de a candida ca independent pentru mandatul funcţiei de deputat de Oraviţa şi porneşte campania electorală în acest sens. Este un eşec mai ales că nu a fost sprijinit de nimeni în această luptă; de aici şi dorinţa sa vehementă apărată până la sfârşitul vieţii de a nu se mai implica vreodată în politică.

Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi camil petrescu

În următorii ani scrie piese de teatru, traduce opere din cultura franceză, colaborează la multe reviste, primeşte nenumărate premii pentru activitatea literară. Devine inspector pentru cinematografe, o ocupaţie care era la începuturile existenţei. În 1930 este declarat invalid de război definitiv şi i se dau toate drepturile ce rezultă din legea veteranilor de război. În 1938 scrie scenariul primului film istoric dedicat lui Ştefan cel Mare. În 1939, ca răsplată pentru activitatea dramatică este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi i se acordă Premiul Naţional pentru literatură dramatică românească. Pe 23 august 1944, ca urmare a întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste, avioanele nemțești bombardează Capitala. Casă lui este lovită, iar marele scriitor rămâne fără adăpost. După instaurarea comunismului opera sa intră în declin. Deşi toată viaţa a fost simpatizant al ideilor de stânga a refuzat să intre în Partidul Muncitoresc Român(viitorul PCR). El le-a spus celor care veniseră să-l înregimenteze: în momentul în care lozinca dumneavoastră nu va mai fi „partidul muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor“, ci va fi „partidul intelectualilor, muncitorilor şi ţăranilor“, atunci reluăm discuţia. În şedinţele redacţionale la care participa, deşi toţi ceilaţi i se adresau cu ”tovarăşe Petrescu” el le spunea doar pe nume, fără substantivul ”tovarăş” înainte. Pe 13 mai 1957 la orele 23.30, academicianul Camil Petrescu trece la cele veşnice, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

Camil Petrescu Patul lui Procust

Leave a Reply