Între 8 septembrie 1941 și 27 ianuarie 1944 armata germană a desfășurat Operation Nordlicht („Operațiunea Aurora boreală”) prin care a impus blocada Leningradului (Sankt Petersburg) cu scopul de a supune fosta capitală țaristă nu prin lupte în interiorul orașului (care erau considerate prea costisitoare din punct de vedere uman) ci prin înfometare. “Asediul de 900 de zile” (de fapt 872) a dus la moartea a circa un milion de civili datorită bombardamentelor, bolilor și mai ales foametei.
Trei orașe erau importante pentru Hitler: Moscova, capitala unde se aflau bolșevicii, cei care conform idologiei sale erau aceia care aduseseră înfrângerea în primul război modial, Stalingradul (azi Volgograd), orașul care purta numele marelui său rival și Leningradul, vechea localitate întemeiată de Petru cel Mare, cea care acum avea numele inventatorului idologiei diametral opuse nazismului.
Cel mai cutremurător aspect legat de cel mai devastator asediu din istoria lumii este canibalismul. Pe măsură ce germanii închideau cercul în jurul orașului, rațiile deveneau din ce în ce mai reduse. Disperarea punea ghearele pe mințile și sufletele asediaților. Poeta Olga Berggolț ne spune că a auzit pentru prima oară de acest fenomen de la un prieten pishiatru. “Nu de mult, Prendel ne-a spus că devorarea cadavelor este în creștere. În mai 1942, la spitalul lui au apărut 15 cazuri, în comparație cu 11 în aprilie. El este nevoit să dea sfaturi ca specialist la întrebarea dacă acei canibali sunt responsabili pentru acțiunile lor. Ne-a povestit despre un cuplu de canibali care au mâncat mai întâi cadavrul copilului lor mic, apoi au ademenit alți trei copii și i-au mâncat. Mi se părea caraghios când încerca să îi exonereze. I-am spus: “Dar tu nu ți-ai mâncat bunica”. După asta nu am mai putut să îi iau în serios poveștile lui despre canibali. Totul este dezgustător- canibali, acoperișuri găurite, ferestre distruse, orașe distruse fără rost. Oh, da, farmecul și eroismul războiului”.
Pentru oamenii de atunci canibalismul era mai degrabă de domeniul fantasticului. Profesorul de geografie Aleksei Vinokurov scrie: “am dat în Piața Prokovskaia peste o mulțime de oameni care se uitau la cadavrul stângaci măcelărit al unei tinere durdulii. Să fie oare aceasta dovada zvonurilor legate de canibalism?” Atunci când o cunoștință “mai degrabă sănătoasă” a lui Dimitri Lihaciov nu s-a mai întors după ce plecase la o adresă ciudată să facă o afacere, el se întrebase dacă nu cumva dusese omorâtă de siniștrii comercianți care ofereau în piață cotlete gata tranșate. Conducerea orașului era bine informată de NKVD (echivalentul Securității românești, dar mult mai dură) despre primele 9 cazuri de folosire a cărnii umane pentru consum în data de 13 decembrie 1941. O mamă își asfixiase fiica de 18 luni pentru a se hrăni ea și cei 3 copii mai mari. Un bărbat de 26 de ani concediat de la fabrica de cauciucuri și-a omorât și mâncat colegul de cameră în vârstă de 18 ani. Un metalurgist, membru de partid, și băiatul lui au ucis cu ciocanul două femei refugiate. Un instalator fără serviciu și-a omorât soția pentru a-și hrăni fiul și nepotul, iar rămășițele femeii le-a ascuns în toaleta unui cămin muncitoresc. Șocant, peste doar zece zile, numărul acestor evenimente crește la 30. Pe măsură ce situația de orașului se degrada, vârsta criminalilor scădea. Un șomer de 18 ani își omoară bunica cu un topor, îi fierbe ficatul și plămânii.
Istoricii au constatat că persoanele care recurgeau la consumul de carne umană erau cele mai puțin înzestrate intelectual. Grăitor este cazul de la Școala profesională nr.39. “Elevii au fost lăsați de capul lor. Nu erau supravegheați, iar în decembrie nu li s-au dat cartele pentru rații. Au început să omoare pisici și câini. Pe 24 decembrie un elev a murit de malnutriție, iar cadavrul lui a fost parțial consumat de colegi. Pe 27 s-a constat un alt deces, trupul tânărului având aceeași soartă. Ca urmare a acestor fapte, 11 oameni au fost arestați. Directorul și comandantul școlii, au fost găsiți vinovați de abandonul elevilor și au fost executați. În total, miliția a arestat pentru canibalism 26 de persoane în decembrie, dar în ianuarie 356 pentru ca în februarie numărul să urce la 612. Pe măsură ce sovieticii au sprat puțin blocada și au putut aduce alimente în oraș, numărul de arestați a scăzut la 300 în martie și aprilie. Din cei 300 în aprilie, 44 erau ucigași, restul tranșaseră cadavre găsite sau mâncaseră carne adusă de ucigași. Spre vară, în mai și iunie s-a diminuat semnificativ numărul cazurilor. Până în decembrie, când fenomenul s-a redus drastic, 2015 canibali au fost arestați. Cei mai mulți proveneau de la periferie, centrul fiind mai sigur.
Pe 22 decembrie 1942, miliția care patrula într-un cimitir a oprit 2 femei care transportau în saci cadavrele a 3 bebeluși. Una era soția unui soldat de pe front, iar celalată a unui portar. Doreau să își hrănească fetele adolescente. S-au constatat furturi de la morgă, iar o soră medicală de 24 de ani a fost arestată pentru că recupera membrele amputate dintr-o sală de operații. S-au constatat cazuri în care leningrădenii solicitau ajutor pentru a tranșa cadavre. Inginerul optician Dmitri Lazarev ne oferă informații cu privire la asemenea acțiuni:
“Valentina Antonova (prietena soției sale) a venit la noi. Ne-a povestit că ieri o femeie dorise să o implice într-o afacere oribilă. Câteva lucrătoarea civlă muriseră strivite de niște grinzi în timp ce dărâmau o clădire. Trupurile fusesră duse lângă apartamentul în care locuia acea femeie. I-a propus Valentinei Antonova să ia cadavrul unei tinere în apartamentul ei, să prepare carnea, să mănânce o parte din ea și să săreze restul pentru a-l folosi mai târziu. A spus că are lemne de foc, dar că nu poate face singură totul. Ca să o atragă a dat exemplu surorii care mâncase carne de om timp de 3 săptămâni iar acum își recăpătase forțele și se simțea mult mai bine. A spus că nu tolerează vreo ezitare. Era o chestiune de viață și moarte. Valentina Antonova nu a închis ochii toată noaptea. Refuza, revoltată să ia în considerare sugestia, dar uitându-se la fiul său care dormea, spunea că poate ar trebui să accepte. “Nu, orice, numai asta nu. O să îmi pierd mințile”. Înainte de ivirea zorilor se convinsese din nou că nu era vorba de omor, că tinerele erau oricum moarte, iar dacă nu le va tranșa, fiul ei înalt, lat în umeri va muri de foame. Cu aceste gânduri a adormit, s-a trezit dimineața și a așteptat-o pe musafiră. Surprinzător, a refuzat furios, iar femeia a plecat blestemând și înjurând cum îi venea la gură.”
În total, 64% dintre cei arestați pentru folosirea cărnii de om ca hrană, erau femei, 44% oameni fără serviciu sau “ocupație impozitabilă”. Peste 90% erau analfabeți sau aveau o educație precară. Doar 15% erau locuitori de baștină ai Leningradului și doar 2% aveau cazier judiciar. Canibalul tipic din Leningrad nu era astfel niciun Jack Spintecătorul sau vreun huligan bestial din istoria sovietică, ci o gospodină onestă, din clasa muncitoare de provincie, care căuta proteine să își salveze familia. Autoritățile au constituit comitete de psihiatri pentru a decide dacă mâncătorii de cadavre trebuiau trași la răspundere. S-a concluzionat că majoritatea erau sănătoși mental, dar “primitivi, cu un nivgel moral și intelectual scăzut”. Deși erau periculoși, perioadele de izolare trebuiau stabilite individual, luând în considerare circumstanțele infracțiunii (consumare activă sau pasivă) și personalitatea delicventului. În realitate, toți canibalii, asasini sau mâncători de cadavre, au fost tratați asemenea criminalilor. Deoarece nu exista vreo referire la canibalism în Codul penal, canibalii au fost incluși la “baditism”. O serie dintre ei au murit în arest de foame. Deși nu se făcea distincție oficială între asasini activi și consumatori pasivi, sentințele arată că cei din urmă au scăpat relativ ușor. Din cei 1933 de canibali judecați la începutul lui iunie, 586 au fost executați iar 668 au primit de la cinci la zece ani. Despre restul de 659 nu se cunosc multe detalii.
Tragedia de la Leningrad mai poate fi încă auzită din gândurile și inimile a peste 132.000 de locuitori ai Sankt Petersburgului care au luptat pentru apărarea orașului lui Lenin și a “Maicii Rusia”.
Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici
sursa
Anna Reid, Leningrad, editura Corint, București, 2013