„Mâne, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în București. Într-adevăr, dacă este vreun organ al națiunii care-n aceste vremi triste, când totul e amenințat, să prezinte o priveliște mai mândră și mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostașul, care azi, când Camerele s-au dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut și rumpându-le, au ținut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeș cu rușii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii. Pe când o generație coruptă, fără de mândrie și statornicie, formează publicul privitor, oștirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri și la șes, dovedește încă urmele unor virtuți cari în restul societății s-au pierdut.
…
Dar chiar bucuria și recunoștința noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeași zi în care se petrece intrarea triumfală. Într-adevăr, între comisarii ruși și cei români s-a fixat aceeași duminecă, aceeași zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităților române din Basarabia cu cele rusești. Deci în aceeași zi în care Bucureștii vor fi împodobiți cu flamuri tricolore și se vor ilumina, un alt colț al pământului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. Nu există o mai mare ironie decât aceea a sorții”.
Acestea sunt cuvintele cu care își încheia ediția din 7 octombrie ziarul Timpul. România trecea prin clipe confuze. Pe de o parte își obținuse independența, pe de alta însă jocul Marilor Puteri făcuse ca țara noastră să fie obligată să cedeze sudul Basarabiei către Rusia pentru a primi la schimb Dobrogea. Imperiul Țarist făcea un schimb: oferea Dobrogea, un teritoriu pe care nu-l stăpânise niciodată, și răpea din nou o parte a Moldovei. De aceea ziarul zicea „Camerele s-au dezonorat”. Frustrările legate de pierderile teritoriale au fost uitate însă în ziua când ostașii care luptaseră în Balcani se întorc în glorie la București.
Duminică 8 octombrie Armata Română își face intrarea triumfală în Capitală. La 8 dimineața fericitul eveniment se vestește cu 21 de salve de tun. La ora 12 Domnul și Doamna vin la Băneasa unde în mijlocul trupelor era un altar improvizat. Împrejurul altarului erau trofeele luate de la otomani. Mitropolitul ține o slujbă în timp ce în capătul șoselei Kiseleff se termina de ridicat primul arc de triumf din istoria românilor. La tribunele de lângă el se adunaseră înaltele autorități și corpul diplomatic. După terminarea serviciului divin Carol se pune în fruntea trupelor, trece pe sub arcul de triumf și intră în Capitală. Aici e întâmpinat de ajutorul de primar, deoarece în acel moment orașul nu avea primar și de delgațiile județelor și comunelor. Garda orășenească și societățile de tir erau înșirate în ținute de gală pe ambele laturi ale drumului. În Piața Teatrului începe defilarea propriu-zisă. După Domn vin: un pluton de „gendarmi”, răniți, drapele luate trofee duse de sergenții decorați, statul major, fanfarele, diverse batalioane și regimente, ambulanța, roșiorii încheind defilarea. Tunurile aveau ghirlande de stejar cu inscripția bătăliei unde fuseseră cucerite.
Tot orașul era gătit cu drapele și lampioane, o lume imensă alergase din toate colțurile României, așa că pe podul Mogoșoaiei nu se mai putea circula. Niciodată Bucureștii nu mai avuseseră un astfel de aspect de sărbătoare, poate cu excepția Unirii lui Cuza. Seara lumina lampioanelor făcea să fie zi. Cu acest prilej primăria a schimbat numele câtorva străzi. Podul Mogoșoaiei a luat numele de Calea Victoriei, strada Târgoviștei a devenit Calea Griviței, Podul de Pământ a fost rebotezat Calea Plevnei, Calea Craiovei a început să fie cunoscută drept Calea Rahovei, iar strada Germană a devenit Smârdan. Un parc, o stradă și o școală au primit denumirea de Basarabia pentru a nu se uita nedreptatea săvârșită de Rusia. Cu ocazia defilării s-a ridicat un arc de triumf. Se afla la rondul al II-lea de la Șosea. Pe capitel, sub statuia Victoriei era inscripția: ”Apărătorilor independenței”, apoi dedesubt era numele făuritorului monumentului, ”Orașul București”.
Mai jos, de o parte și de alta erau numele bătăliilor care aduseseră această clipă de glorie a Țării: Grivița, Opanez, Plevna, Rahova, Arcer-Palanka, Lom-Palanka, Smârdan, Vidin. Dedesubt erau inscripționate datele bătăliilor. De o parte și de alta, între două colonade, literele MM. LL. (leurs majestes) și fama (divinitatea ce întruchipa faima) cu trâmbița ei. La fel ca Unirea din 1918, intrarea armatei în Capitală a avut doar un singur fotograf. Pe Franz Mandy, originar din Budapesta, până în anul 1877 nu-l cunoştea nimeni, însă a fost suficient să imortalizeze trecerea victorioasei armate române pe sub Arcul de Triumf pentru ca faima sa să rivalizeze cu a veteranilor Szathmari şi Duschek, chiar să o depăşească.
După ce defilarea s-a terminat a fost dat un înalt ordin de zi: ”Bravi oșteni! Țara, prin delegații ei, împreună cu Capitala, împodobită ca niciodată și însuflețită de cel mai sacru simțământ al patriei recunoscătoare, vă primește astăzi și salută în voi nu numai pe eroii de la Grivița, Plevna,Rahova și Smârdan, dară chiar și pe aceia cari prin sângele lor, au pus pe fruntea României cununa independenței”.
Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici
