Cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, „drumul mirodeniilor“ trecea prin Moldova. Ştefan cel Mare a fost primul care i-a înţeles importanţa şi l-a exploatat în folosul său. Comerţul a fost una dintre principalele lui raţiuni de stat, pentru care a purtat războaie, a încheiat alianţe şi chiar şi-a ales miresele.

Moldova secolelor XV-XVI era racordată la circuitul economic şi cultural dintre Orient şi Occident, ceea ce i-a adus bani şi faimă. Cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, unul dintre cele mai importante drumuri comerciale ale Europei, „drumul mirodeniilor“, trecea prin Moldova, iar Ştefan cel Mare a fost primul care a înţeles deplin importanţa acestui mare avantaj şi l-a exploatat în folosul său. Comerţul a fost una dintre principalele raţiuni de stat ale voievodului, pentru care a purtat războaie ca să îndepărteze concurenţa, a încheiat alianţe ca să încurajeze şi să protejeze traficul de mărfuri şi chiar şi-a ales miresele, pentru mai multă influenţă. Cum a reuşit Ştefan, în acele vremuri dure, necruţătoare şi în acelaşi timp nesigure, să-şi facă loc, lui şi Moldovei, pe harta şi-n cărţile Europei la mijlocul secolului al XV-lea? Omenirea înaintează cînd indivizi ca Napoleon încearcă să-şi facă loc prin lume. Napoleon însuşi a spus: „ca să cucereşti lumea, ai nevoie de trei lucruri: bani, bani, bani“.

Ştefan III, Muşatinul, a venit la domnie în 1457, într-o Moldovă dezordonată şi dezbinată, în pragul pierderii identităţii, într-o Moldovă pe care a aşezat-o din temelii. Voievodul i-a zguduit zdravăn pe toţi. A pus ordine între lucruri şi între oameni. Nedemocratic. Şi cam neortodox, în accepţiunea modernă a termenului, dar în spiritul cavaleresc al Europei timpului său, cînd „hiclenii“ şi „trădătorii de ţară“ erau „certaţi“ cu buzduganul. Cum venea asta? Simplu: le zbura capul. Un gest perfect inscriptibil în „sfera drepturilor omului“ de la vremea aceea. Dar cum era, de fapt, vremea aceea? Europa celei de-a doua jumătăţi a sec. al XV-lea încerca să-şi revină după şocul căderii Constantinopolului. Pericolul otoman creştea vertiginos… Populaţia continentului se confrunta cu valuri de foamete, datorită creşterii demografice, deplasărilor de populaţii, precum şi războaielor, dar şi cu un val de frig – conform paleoclimatologilor, începînd din anii 1400 s-a instalat aşa-numita „mică glaciaţiune“, care, cu variaţiuni semnificative, avea să dureze pînă în anii 1800. Ca urmare, a crescut cererea de alimente – grîne, peşte, sare, vin –, dar şi de alte produse, precum piei, blănuri, lînă etc., intensificîndu-se comerţul. Drumurile erau lungi, transportul depindea de viteza şi rezistenţa cailor sau a măgarilor, iar posibilităţile de conservare a alimentelor erau foarte scăzute. A crescut astfel consumul de sare, dar şi de mirodenii, care se foloseau atît pentru a da gust mîncării, cît şi pentru a estompa izul de alterat, pentru că deseori carnea se consuma şi aşa. Avem de-a face cu o Europă tot mai carnivoră, care începe să lanseze „trenduri“ vestimentare: se poartă blănuri, postavuri grele, catifele şi bumbac, însă de către cei bogaţi.

Drumurile comerciale care legau Marea Neagră de Europa Centrală s-au deschis la sfîrşitul secolului al XIII-lea, după ce cruciaţii au pierdut controlul asupra Mediteranei orientale, iar mongolii (tătarii) şi-au întins imperiul de la Pacific pînă la Carpaţii Orientali. Marea Neagră a devenit astfel principala cale prin care se putea face legătura cu Orientul. Iar Ungaria şi Polonia, datorită drumurilor comerciale care le străbăteau teritoriul, au jucat un rol important în comerţul internaţional. Arterele intercontinentale au cuprins inevitabil şi Moldova în schimburile dintre Orient şi Occident, ceea ce a integrat principatul în aria de civilizaţie occidentală. Una dintre ele – care în secolul al XIV-lea începea la Constantinopol, trecea prin Adrianopol, Cetatea Albă şi, traversînd Moldova, ajungea la Lvov (Lemberg, Lwow sau Liov, cum apare în documentele vremii) şi, mai departe, la Baltica – e considerată de istorici drept cel mai important drum al mirodeniilor din estul Europei.

Legăturile între centrele comerciale (urbane) medievale, dezvoltate în zone bogate în resurse (lemn, sare, metale, grîne), s-au transformat în drumuri comerciale, din nevoia de a schimba produse şi de a comunica. Iar războaiele s-au purtat totdeauna pentru a deţine controlul asupra acestor zone, bogate în resurse necesare traiului şi dezvoltării, sau asupra mijloacelor de procurare a lor. În evul mediu, singurele resurse pe care se putea baza Moldova – nu mult diferite de cele actuale – constau în păduri, păşuni, întinse suprafeţe cultivabile (cu grîne şi viţă de vie) şi exploatări de piatră, nisip şi calcar, la care se adaugă păcură. Ştefan a înţeles că bogăţia nu vine din schimburile de mărfuri în circuit închis, ci din cele cu exteriorul. Cei mai mulţi bani veneau din taxele pe mărfurile marelui comerţ care tranzitau Moldova în cadrul legăturilor comerciale dintre Orient şi Occident, şi-ntr-o mai mică măsură din exportarea materiilor prime – lemn (pentru nave sau elevaţii de cetăţi, biserici, locuinţe etc.), vite (pentru carne sau piele), grîne (într-un ritm discontinuu), ceară (pentru lumînări) – şi a altor mărfuri cu o pondere mai mică, precum vînat, peşte etc.

El a încercat prin orice mijloace – armate, diplomatice, chiar şi matrimoniale – să afirme dreptul Moldovei de a controla tranzitul de pe teritoriul său şi de a exploata vamal drumurile în folosul propriu. Ştefan s-a apropiat pînă la identificare cu preluarea controlului asupra întregului comerţ din bazinul Mării Negre şi Europa Centrală. Drumul în sine – ruta comercială şi calea de comunicare, nu neapărat poteca fizică, bătută de caravane, de vite şi oameni – care lega două oraşe sau două zone reprezenta un mare avantaj pentru ţările tranzitate, pentru că veniturile vamale au fost cele care, în timp, au dezvoltat Moldova. Cu siguranţă, ideea exploatării drumului comercial încolţise de mult în mintea voievodului.

Primul pas a fost să alipească Moldovei Chilia şi Cetatea Albă, cele două porţi de intrare pe continent a drumului care lega Marea Neagră de Marea Baltică. Astfel, în 1465 Ştefan cucereşte cele două aşezări – Chilia şi Licostomo –, după o primă tentativă eşuată în 1462. Întîmpină în 1467 o ripostă din partea lui Matias Corvin, la Baia, nemulţumit de pierderea Chiliei, a cărei garnizoană era prezentă acolo din vremea lui Iancu de Hunedoara. Al doilea pas îl constituie deturnarea drumului exclusiv pe teritoriul Moldovei, Ştefan exprimîndu-şi foarte clar intenţiile asupra arterei comerciale: arde Tîrgul de Floci lui Radu cel Frumos în 1470. Alături de arderea Brăilei, el desfiinţa artera comercială dunăreană, care trecea prin cele două oraşe, eliminînd astfel concurenţa – o măsură aplicată în cel mai clasic stil al voievodului, conform cronicilor. Grozăviile pe care le-a săvîrşit în acea campanie i-au făcut pe mulţi să creadă că era mult mai crud decît Ţepeş; n-a iertat nimic, a tăiat şi a ars tot ce i-a ieşit în cale. Dar, cum spuneam, la vremea aceea Europa nu prea avea mari griji cu drepturile omului.

O dată restabilită legătura între Marea Neagră şi Polonia, pe „drumul moldovenesc“ – ceea ce a avut ca rezultat eclipsarea „drumului tătărăsc“, care, datorită deselor expediţii ale hoardelor tătare, nu mai era sigur –, Ştefan a trecut la exploatarea efectivă a avantajelor acestui drum. Pentru Moldova, acest lucru a însemnat consolidarea ca stat. După cum susţine Nicolae Iorga în „Drum şi Stat“, drumul determinase în secolul al XIV-lea chiar formarea Moldovei ca structură politică. Drumurile comerciale, prin impunerea vămilor, au făcut necesară trasarea unor frontiere, determinînd „închiderea“ statului în anumite graniţe. Prin determinarea graniţelor, Ştefan impunea o recunoaştere teritorială, care-i permitea să-şi afirme dreptul de vamă. Moldova devenea astfel mai mult decît un teritoriu de tranzit. Este foarte probabil ca, din punct de vedere infrastructural, drumurile, privite strict fizic, să nu fi fost foarte grozave. Există o mărturie că drumul cel mai bun, păcat că prea scurt, era de la Suceava pînă la Hîrlău şi încă puţin mai jos, pînă la Cotnari. Pentru că Ştefan iubea o Marie – mama viitorului domn Petru Rareş, pe care o lăsase în curţile de la Hîrlău şi căreia i se spunea „cea aproape Doamnă“ – şi pentru că iubea vinul pe care-l păstra în buţile de la Cotnari.

Voievodul a urmărit evident consolidarea axei principale Lvov-Cetatea Albă sau Chilia, aceasta fiind cea care ducea la sporirea considerabilă a veniturilor proprii şi implicit la dezvoltarea unor centre de comerţ, devenite apoi urbane. De-a lungul arterelor comerciale au apărut tot mai multe tîrguri şi oraşe – majoritatea dintre ele avînd şi rol de popasuri sau de puncte de legătură între aşezările importante –, pentru că se cereau spaţii de desfacere a mărfurilor, de depozitare, staţii vamale sau, pur şi simplu, locuri de odihnă. S-au păstrat documente – privilegii comerciale – care atestă faptul că unele aşezări, intermediare pe artera comercială, aveau drept de depozit. Orice negustor străin trebuia să vîndă marfa acolo, sub preţul mărfii la locul de destinaţie. Era cumpărată de negustorii locali, care o revindeau uneori imediat altora veniţi aici. Pe scurt, nu se acceptau negocieri între negustorii străini, cei locali avînd rol de intermediari. Acest drept a jucat un rol foarte important în evul mediu. Măreţia Veneţiei şi a Genovei s-a bazat pe impunerea intermediarilor, de aceasta dispunînd toate marile centre comerciale europene ale vremii.

Cele mai multe date despre „drumul moldovenesc“ se găsesc în arhivele din Lvov. Privilegiile comerciale păstrate – cu referiri în special la relaţiile comerciale ale Poloniei cu Imperiul otoman, pentru că protagoniştii acestora frecventau cu precădere „drumul moldovenesc“ – dau detalii despre formele de schimb al mărfii, tipurile de contracte, de caravane şi de monedă care circula. Circulaţia monetară este foarte bogată, se fac tranzacţii în guldeni, aspri, groşi, se păstrează chiar şi reclamaţii privind confiscarea de bunuri, atît în Moldova, cît şi în Polonia. O serie de acte notariale atestă buna funcţionare a acestui drum încă din primele decenii ale sec. al XV-lea, perioadă în care polonezii aduceau “brocarturi, catifele, bumbac, satin, covoare, vin şi ghimber”. Astfel s-a diversificat gama de produse nonagrare, între care predominau cele de factură orientală: mătase, mirodenii, uleiuri etc. Negustorii străini care frecventau aceste artere comerciale nu transportau cantităţi mari de mărfuri, dar valoarea lor era uriaşă. Se comercializau produse alimentare (peşte şi carne uscată sau în saramură, grîne); materii prime (piei, minereu feros, ceară…) şi articole de lux: lînă din Anglia, blănuri din Rusia şi ţările nordice, lemn din Scandinavia, sare şi vin din Franţa, cai din Spania, postav şi tapiserii din Flandra, sticlă din Italia, mătase şi condimente din Orient. Erau la mare căutare „spiţeriile“: scorţişoară, ghimber, piper, tămîie etc. Cei care au adus aceste mărfuri în Moldova şi la Lvov, după cum atestă privilegiile, erau în cea mai mare parte negustori – armeni, genovezi, evrei etc.

Într-un mai vechi studiu al său, „Epoca principilor moldoveni (1360-1774)“ din „Istoria evreilor în Bucovina“, apărut la Tel Aviv, Manfred Reifer aprecia că, „deşi nu se poate proba istoric, este mai mult ca sigur că evreii care treceau cu caravanele prin Polonia şi Moldova se opreau în Bucovina pentru Sabat“ – fapt prezent în unele contracte încheiate între evrei şi alţi negustori din Moldova (care nu erau neapărat moldoveni). Armeni se apreciază să fi fost circa 20.000 la vremea lui Ştefan. Cît despre genovezi, aceştia au dominat piaţa Moldovei, mai ales legătura cu Polonia, de unde asigurau mai departe mărfuri spre Marea Baltică, Silezia, Germania, pînă la Gdansk. Ei au reuşit să-i învingă pe veneţieni, după ce o lungă perioadă de timp cele două puteri maritime (talasocraţii) şi-au disputat controlul pontic.

Unul dintre segmentele de bază ale economiei moldoveneşti medievale l-a constituit comerţul cu Transilvania, Braşovul jucînd un rol foarte important. Ştefan a întărit sau a acordat – ca şi Ţepeş, de altfel, şi alţi cîţiva domnitori dinaintea lor – o serie de scutiri de taxe braşovenilor, ceea ce a contribuit foarte mult la dezvoltarea meşteşugurilor în cetate. Prin Pasul Oituzului (cu vama la Tîrgu Trotuş), mărfurile ajungeau la Braşov şi la Bran sau, mai sus, la Reghin şi, prin Pasul Rodnei, prin vama Moldoviţa, şi mai sus, la Rodna. Către Braşov plecau – în afara produselor de tranzit din Orient – in, cînepă, fier, piele, lînă, ceară şi se întorceau în Moldova şei, hamuri, cuţite, postavuri, unelte agricole şi arme. Printre actele de cancelarie emise la începutul secolului al XV-lea atît în Moldova, cît şi în Transilvania, s-a păstrat un registru de vamă din perioada 1480-1481 – singurul din epoca lui Ştefan cel Mare existent la noi în ţară. Impunerea sau ridicarea vămii, trecute în registru, reprezintă o sursă importantă de date privind lista produselor desfăşurate: 673 de boi şi vaci, alte sute de porci, multe feluri de peşte – marfă la mare căutare în evul mediu, dar greu de conservat –, cum ar fi crap, nisetru şi alţi sturioni, care erau aduşi de la Dunăre.

În registrul de la Braşov nu e menţionat însă grîu, ceea ce a dus la cîteva ipoteze: că nu a fost în acel an, că nu erau producţii extinse… Grîu se cultiva – la fel ca şi alte cereale, orz, ovăz, cea mai extinsă cultură fiind, se pare, cea de mei –, dovadă cronicile, în special cele turceşti, care pomenesc de proviziile găsite în Cetatea Albă la căderea acesteia. Să nu uităm că ne referim la 1480-1481, perioadă în care Moldova se afla în război cu Poarta. Ca şi în timpul altor episoade conflictuale – se presupune –, Ştefan a interzis scoaterea din ţară a oricărei mărfi ce ar fi putut folosi oastei. Grîul era una dintre ele, apoi veneau caii.Conform documentelor de arhivă, la Lvov ajungeau grîne pe „drumul moldovenesc“. Se poate ca aici să se fi vîndut cereale de la Cetatea Albă, cel mai probabil înainte de 1470 şi după 1490. La 1489, cînd Baiazid II îi garanta regelui Cazimir IV securitatea comerţului în toate „statele sale“, Cetatea Albă şi Chilia fuseseră deja cucerite. „Drumul moldovenesc“ a continuat să funcţioneze şi după ce, în 1487, Ştefan a încheiat pacea cu turcii. Comerţul Poloniei cu Poarta şi Persia s-a făcut în continuare prin Moldova, din Cetatea Albă şi Chilia plecîndu-se pe Marea Neagră, ceea ce făcea serioasă concurenţă drumului pe uscat. Moldova şi-a diminuat însă considerabil veniturile prin pierderea unora dintre vămi.

Protecţionismul practicat de Ştefan faţă de produsele meşteşugăreşti venite din Transilvania, atestat de o serie de acte, favoriza importul de produse aparent neutre – „coase, topoare, tăbăcării“ –, dar care, dincolo de utilitatea strict agricolă, erau de folos toate oastei celei mici, în special, înarmată cu astfel de „arme albe“. Din piei se făceau şi pieptare de luptă, un fel de armură nemetalică. Luptele erau inevitabile şi puteau dura uneori cu zilele. Ştefan era mare meşter în tactica de hărţuire – nu făcea nici o mişcare, lăsînd duşmanul să se apropie pînă la graniţă, după care începea atacul de gherilă –, pe care se pare că o învăţase de la vărul Ţepeş. Şi-apoi, mai era şi tehnica pîrjolirii pămîntului. Ardea şi tăia tot din calea duşmanului, de la grîne pînă la stuful din baltă, ca să nu lase nici o posibilitate de hrănire. Însă nici localnicilor nu le era uşor. E destul de frustrant să semeni în toamnă şi să arzi în primăvară că iar vine turcul… În aceste condiţii, nu doar comerţul, dar chiar şi traiul cotidian se relua destul de greu, pauzele nefiind benefice vistieriei. Dar se găseau alternative. Vinderea ca robi a prizonierilor de război era una dintre ele.

Monedele lui Ștefan

Cu atîţi negustori pe drumurile Moldovei, ar fi părut normal să existe o mulţime de monede ştefaniene prin muzee, sau tezaure de monede, cum le numesc arheologii De ce nu prea sunt? Răspunsul vine oarecum neverosimil: pentru că au fost multe şi foarte valoriase. Petru Aron a făcut reformă monetară. Ştefan continuă să bată monedă în sistemul nou înfiinţat de el, adică cu conţinutul de metal preţios foarte ridicat. În urma schimburilor de mărfuri şi a perindării negustorilor, pe teritoriul Moldovei circulau numeroase monede – cele mai importante fiind groşii bătuţi de el. Monedele ştefaniene aveau un procent ridicat de argint, lucru deloc de neglijat, ţinînd cont că Moldova nu are mine de argint. Ştefan a bătut monedă din argintul care intra în ţară, pe care practic l-a cumpărat. Paralel au circulat numeroase alte monede – ungureşti, poloneze şi turceşti. Absenţa monedelor bătute de Ştefan se explică tocmai prin faptul că, avînd un conţinut foarte mare de argint, aproape 90%, acestea au fost topite de domnii care i-au urmat, bătînd din ele monedă cu valoare mai mică, dar mai multe.

Puterea financiară pe care a dobîndit-o i-a permis o serie de investiţii, şi în folos propriu, dar mai ales în folosul Moldovei. A avut resurse să întărească sistemul de apărare al ţării, restructurînd şi redimensionînd o serie de cetăţi, printre care şi cele de graniţă – Cetatea Albă, Chilia, Orhei, Tighina, Hotin –, dar şi din interior – Suceava, Cetatea Neamţului, Smederova (lîngă Roman, 1488) –, cu ziduri de apărare, pe care le trece de la sistemul pătrat al turnurilor la cel rotund, umplut cu pămînt, adaptat noilor arme de foc. Chiar a achiziţionat bombarde, ale căror urme se văd şi azi pe ziduri. Mulţi bani a investit vodă în Cetatea Albă, dar măsura puterii o dă construirea Chiliei, care s-a făcut între 22 iunie-16 iulie 1479. Doar trei săptămîni! Au trudit la cetate 17.000 de lucrători şi 800 de meşteri. Dar dovezile cele mai apreciate şi mai bine păstrate ale investiţiilor sale sînt mănăstirile – construcţiile, frescele şi, nu în ultimul rînd, tezaurele lor provenind în majoritate din daniile voievodale. În ele s-au păstrat pînă azi mărturiile valenţelor culturale ale legăturilor comerciale, căci pe drumuri nu circulau doar mărfuri, ci şi informaţie şi cultură. Picturile de la Voroneţ demonstrează o puternică influenţă a lui Giotto, continuată în manieră proprie. Broderiile, lucrături executate pentru acoperăminte de mormînt – cel mai celebru în România fiind cel al Mariei de Mangop –, dvere şi epitrahile, acestea demonstrează perfecta însuşire a stilului bizantin. Brodate cu aur şi perle, pe catifea sau pe mătase dublată cu bumbac, piesele erau, chiar şi în epocă, foarte valoroase, invadatorii căutîndu-le cu înverşunare, pentru că erau schimbate la greutatea lor în aur.

La 500 de ani distanţă în timp, oamenii vorbesc despre el ca şi cum nici n-ar fi murit, ba chiar ar mai exista încă, undeva în Moldova. Literatura romantică i-a fărîmiţat extraordinara personalitate – fragmentîndu-l în Ştefan strategul, Ştefan diplomatul, Ştefan europeanul, Ştefan creştinul etc. – marile sale lecţii rămînînd uitate undeva în istorie. La o cercetare mai atentă, multe dintre ele sînt, paradoxal, de o mare actualitate. Lecţia de economie a lui Ştefan cel Mare, care a început prin cucerirea Chiliei şi a Licostomului, adică prin controlul asupra gurilor Dunării, este una dintre ele.

sursa

http://www.natgeo.ro/istorie/personalitati-si-evenimente/9521-stefan-cel-mare-drum-si-stat