Constantin Mavrocordat a fost pe tron de șase ori la București și de patru ori la Iași între 1730 și 1769. Măsurile sale au vizat consolidarea puterii statului şi sporirea veniturilor fiscului prin protejarea contribuabilului de abuzurile autorităţilor şi ale boierilor. Multe dintre ideile înnoitoare au fost preluate de la austrieci, care stăpâniseră Oltenia între anii 1718 şi 1739, interval în care au introdus în acea regiune o serie de schimbări.

După reintegrarea Olteniei în Ţara Românească, domnitorul se afla în faţa unei dileme: fie lichida sistemul impus de austrieci în Oltenia şi se anulau instituţiile şi reformele realizate, fie în restul ţării urma să se schimbe formula de guvernare, după modelul oferit de austrieci. Constantin Mavrocordat a optat pentru integrarea moştenirii austriece în programul de guvernare. Stăpânirea austriacă în Oltenia a oferit un model, un izvor de inspiraţie pentru fanarioţii reformatori. Pe urmele habsburgilor, Mavrocordat a desfiinţat unele dări şi a revenit la sistemul dării unice care avea să fie plătită în patru sferturi, pe baza unei înţelegeri încheiate de vistierie cu un grup de contribuabili. Se stabilea cuantumul fix al dării pe care oamenii aveau să o plătească şi termenele precise de achitare, evitându-se instabilitatea taxelor.

Cea mai importantă măsură a lui Mavrocordat a fost abolirea dependenţei personale a ţăranului de boieri. În Ţara Românească, în 1746, Constantin a convocat o mare adunare a clerului şi a boierilor în care rumânia a fost condamnată canonic, în virtutea principiului că nu este creştineşte ca un om să-l ţină în robie pe fratele său: „Nu au fost de niciun folos, ci şi de mare pagubă”, arăta domnul, „acest vechiu obiceiu al rumâniei care de la moşii şi strămoşii noştri până astăzi au rămas asupra capului nostru, pentru că a fi fraţii noştri cei întru Hristos supt jugul robiei noastre, nu iaste alt păcat mai greu şi mai mare”.Boierii au fost nevoiţi să îi elibereze pe rumâni, sfătuiţi să o facă de bunăvoie, pentru folosul lor sufletesc.

Pentru a da un exemplu, mitropolitul Ţării Româneşti, Neofit, i-a eliberat în 1746 pe rumânii mitropoliei. De acum încolo, ţăranii nu mai puteau fi vânduţi odată cu satele. În Moldova însă, rezistenţa boierimii a fost mai puternică, iar Mavrocordat nu a reuşit să obţină o condamnare canonică a veciniei. Vecinii rămâneau în continuare săteni care nu aveau voie să îşi părăsească satul şi care erau obligaţi la o clacă de 24 de zile pe an, în timp ce oamenii liberi erau obligaţi să presteze numai 12 zile de clacă pe an. Domnul a abolit solidaritatea fiscală a satului, potrivit căreia, dacă un ţăran fugea din sat, darea lui trebuia să fie suportată de ceilalţi locuitori. Din cauza deselor strămutări şi a evaziunii fiscale, era necesară o evidenţă riguroasă a plătitorilor de taxe. Şi aici a fost împrumutat modelul austriecilor: fiecare contribuabil a primit un fel de „buletin de identitate”, un document ce atesta calitatea de contribuabil şi cuprindea semnalmentele sale fizice.

A fost introdusă formula de retribuţie a aparatului de stat, iar dregătorii şi slujbaşii au început să primească lefuri. Li se interzicea slujbaşilor să perceapă de la ţărani bani sau hrană sau orice altceva pentru susţinerea slujbei. Desigur, între realitate şi obiectivele scontate diferenţa era mare, pentru că slujbaşii au ajuns să cumuleze ambele forme de venituri. Austriecii stabiliseră la 24 numărul marilor boieri din Oltenia, iar cel al boiernaşilor la 200. Constantin Mavrocordat a împărţit şi el boierimea în două categorii şi a reglementat ca nimeni din categoria inferioară să nu mai acceadă pe viitor la categoria superioară a boieriei. Marii boieri erau scutiţi de dări şi după ce ei nu mai erau în slujbă, în timp ce a doua categorie era suspusă la plata birului, dar erau scutiţi de unele dijme. Suflul modernizării a ajuns şi în administraţie, unde a devenit obligatorie redactarea hotărârilor în dublu exemplar şi înscrierea lor în condici.

Deşi era grec, Mavrocordat a impus folosirea exclusivă a limbii române în administraţie şi a interzis folosirea celei greceşti. “Când, din obişnuinţă sau din linguşire, un dregător încearcă a întrebuinţa limba de naştere a Domnului, acesta se supără şi, după temperamental lui iute, îl înfruntă foarte aspru: “Pentru o pricină ca aceasta (a ciumei de la Galaţi), de ce ne scrii greceşte? (…) Şi de acum când ne mai scrii, să nu mai scrii greceşte, ci româneşte să ne scrii”, arăta Nicolae Iorga în cartea sa, “Reformatorii”.Însă politica de schimbare a societăţii a fost lipsită de continuitate. Dincolo de opoziţia multor boieri în faţa modernizării, imediat după plecarea domnului reformator, inovaţiile introduse de ei au fost anulate sau denaturate în folosul boierilor.