Eu numai cu pandurii ţării, făr’ de nici un ostaş străin, voi face de nu să va mişca o iarbă din pământul ţării” (Tudor către Nicolae Glogoveanu, 5 februarie 1815).
„Pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?… Ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!” (Tudor Vladimirescu, Proclamaţia de la Padeş, 23 ianuarie 1821).
„Domnii ţării dimpreună cu boierii greci şi români unindu-să cu toţii ne-au prădat şi ne-au despuiat, încât am rămas numai cu sufletele… Un om credincios împărătesc să vie aici în ţară, la Bucureşti, să cerceteze, să vază nevoile care le tragem de către aceşti lupi nemilostivi şi să ne facă dreptate. Şi până a veni omul împărătesc, noi ne-am sculat cu mic cu mare şi mergem ca să ne adunăm la Bucureşti” (Tudor către paşa Vidinului, 23 ianuarie 1821).
„Au pre semne nu vă ajunge că i-aţi prădat şi i-aţi despuiat, până când au rămas ticăloşii [sărmanii] ţărani mai goli decât morţii cei din mormânturi? Şi acum se vede că aveţi poftă ca să-i şi omorâţi… Păzeşte-te bine, să nu dai norodului vreo pricină cu vreo împotrivire de arme; că atunci bine să ştii, ci nici în găurile şerpilor nu veţi scăpa; pentru că norodul cel ars şi fript de către dumneavoastră este amărât şi înfocat asupră-vă”… (Tudor către ispravnicul de Mehedinţi, clucerul Constantin Ralet, 28 ianuarie 1821).
„…Patrie se cheamă poporul, iar nu tagma jăfuitorilor”… „Eu alta nu sunt decât numai un om luat de către tot norodul ţării cel amărât şi dosădit din pricina jăfuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor.’” (Tudor către marele vornic Nicolae Văcărescu, 11 februarie 1821).
„Ah! boieriule, boieriule „Umbli ca să pierzi o ţară întreagă pentru ha-tirul jăfuitorilor”prin „vicleşugul cel sângeros care ai umblat dumneata a-l face, prin dare de bani, asupra mea şi asupra ticălosului norodului românesc, dintr-al căruia sânge o sută de ani sunt de când să hrăneşte tot neamul boieresc-fanarioţăsc” (Tudor către vornicul Constantin Samurcaş, 28 februarie 1821).
„Cu glasul norodului celui năpăstuit am urmat şi urmez, spre dobândirea dreptăţilor. Am hotărât,… ca nici într-un chip să nu încetez din cererea dreptăţilor ţării”… Dreptăţile „să vor dobândi negreşit prin vărsare de sânge împotriva vericăruia vrăjmaş să va arăta călcătoriu acestor dreptăţi”… (Tudor, Proclamaţia către locuitorii judeţelor, din 20 martie 1821).
„Eu nu caut ceva pentru mine, ci mă îngrijesc de binele patriei şi de fiii ei sărmani, care au rămas cu desăvârşire goi din pricini ştiute dumneavoastră”… „Vrăjmaşii noştri, totdeauna porniţi spre împilări, au supt sângele sărmanilor locuitori vreme de aproape o sută de ani”…; „împreună cu boierii au adus ţara noastră intr-o stare atât de jalnică”… „Nu mai este insă cu putinţă ca poporul să sufere şi de aci încolo silniciile răufăcătoare săvârşite până acum asupra lui; el s-a hotărât ca mai degrabă să piară cu totul decât să rabde povara îndurată de el până acum” (Tudor câtre boierii fugiţi la Braşov; sfârşitul lui martie 1821).
„Suntem datori să ne jertfim pentru patria noastră, pentru care şi sunt eu venit dimpreună cu norodul” (Tudor către preşedintele divanului, mitropolitul Dionisie Lupu, şi către marele vistier, Alexandru Filipescu-Vulpe, 3 aprilie 1821).
„Cocoane Alecule, ticăloşii de panduri sunt în pieile goale. Ci, pentru pomenirea d-v., chibzuieşte de niscaiva bani de a li să da să cumpere barem câte o cămaşă de această sfântă zi” (Tudor către marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe; 2 aprilie 1821, în preajma Paştilor).
„…Fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova, să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorându-ne unii pe alţii” (Tudor către preşedintele divanului şi către marele vistier, 5 aprilie 1821).
„Vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii” (Tudor către Iordache Olimpiotul; 21 mai 1821; mărturia lui Mihai Cioranu).
