Prin tratatul de la Fontainebleau din 11 aprilie 1814, între Franța și Puterile Europene, Bonaparte era exilat în Elba, o insulă cu 12.000 de locuitori aflată la 20 de km. de coasta Toscanei. Lui Napoleon i se permite să-și păstreze titlul de împărat și i se dă suveranitate asupra insulei. După aflarea veștii, Micul Caporal încearcă să se sinucidă cu o pastilă pe care o purta după ce fusese înfrânt în campania din Rusia. Din fericire, termenul de valabilitate trecuse. În Elba, Napoleon și-a dat din nou măsura capacității organizatorice, făcând ca economia insulei să prospere. Drumul pe care la parcurs însă din Franța spre Elba este unul demn de epoca romantică în care trăia Fiul Revoluției.
În după amiaza zilei de 20 aprilie 1814, trăsurile care aveau să-l ducă pe Napoleon spre Elba așteaptă înșirate în curtea palatului Tuileries. Însoțit de ultimii credincioși(majoritatea mareșalilor începuseră să-i lingușească pe învingători): ducele de Bossano, colonelul Bussi, generalul polonez Kosakovski și colonelul Vonsovici, Napoleon coboară emoționat treptele pentru a-și lua rămas bun de la ”vechea gardă”. A fost un moment special care a fost imortalizat de Horace Vernet.
Cu vocea alterată de emoție, adresându-se oștenilor, le spune: ”Soldați din vechea mea gardă! De douăzeci de ani v-am găsit întotdeauna spre drumul onoarei și al gloriei. În ultima vreme, ca și în zilele de prosperitate și glorie, voi n-ați încetat de a fi model de bravură și fidelitate. Cu oameni ca voi cauza noastră n-ar fi fost pierdută. Însă războiul era interminabil. Nu-mi plângeți soarta. Dacă am consimțit să supraviețuiesc este pentru a servi gloria voastră. Vreau să scriu marile fapte pe care le-am săvârșit împreună. Adio copiii mei! Aș vrea sa vă strâng pe toți la pieptul meu, voi săruta cel puțin drapelul vostru”. Generalul Petit înaintează cu drapelul, Napoleon sărută și stindardul, dar și pe general, tăcerea solemnă nu este întreruptă decât de strigătul care zguduie văzduhul: ”Trăiască Împăratul!” Din ochii eroilor de la Austerlitz, Jena și Marengo curg pentru prima oară lacrimi. Probabil că și Napoleon plângea în sufletul său: îi lipseau grenadierii. Așa cum spunea François-René de Chateaubriand, un adeversar al lui Napoleon: ”doar grenadierii au murit cu sinceritate pentru Napoleon”.
Drumul spre Elba a fost presărat cu peripeții. În sudul Franței, sentimentele unei părți a poplației rămăseseră pentru casa domnitoare a Burbonilor. La Avignon locuitorii se pregătesc să-l linșeze pe ”căpcăunul din Corsica”. Credinciosul valet Marchand ne-a lăsat rânduri referitoare la acestă călătorie. ”În timp ce mulțimea vocifera, un furios vrea să deschidă portiera trăsurii. Neverroz (șeful cetei de vânători a lui Napoleon), aflat pe capra trăsurii, fără să se lase impresionat de mulțime, scoate sabia amenințător, în timp ce mareșalul Bertrand le strigă să se liniștească. Fără îndoială că nici gestul lui Neverroz, nici cuvintele lui Bertrand n-ar fi fost de ajuns să stăvilească mulțimea. Hotărâtoare a fost intervenția comisarului austriac care, adresându-se canaliilor Burbonilor, le-a avertizat că dacă nu încetează imediat aceste scene dezgustătoare, în două ore vor fi aici 20.000 de soldați și totul va fi trecut prin foc și sabie”.
Din Marea Armată un singur batalion de soldați aleși din ”Vechea gardă” este autorizat să-l urmeze pe Napoleon în ”noul imperiu” din insula Elba. Sunt aleși cei mai bravi, cei mai semeți. Sub comanda lui Cambronne, acești uriași pe care căciulile de urs îi făceau și mai înalți, cu fețele pline de cicatrici, cu mustățile cărunte, cu privire înfricoșătoare, traversează Franța într-un marș triumfal. Lumea din sate aleargă să-i vadă. Un singur batalion pare o armată întreagă. Înmărmurită de admirație, populația îi aclamă, toți au impresia că văd trecând ”La Grande Armee”, din fruntea căreia lipsește împăratul. În satele și orașele unde batalionul înnoptează, locuitorii se întrec să le ofere găzduire. Chiar în localitățile ocupate de trupe străine, comandanții și soldații nu-și pot reține admirația și părăsesec cantonamentele pentru a le oferi flori acestor ostași. M. Dupont ne spune că într-o singură localitate un maior austriac refuză să cedeze cantonamentul: ”Aliniază-ți imediat soldații și o să vedem cui îi va rămâne cantonamentul”. Speriat, maiorul austriac părăsește satul. În regiunile unde Napoleon era gata să fie linșat, ”canaliile Burbonilor” se pregăteau să îi primească cu ostilitate și pe soldații lui. La apariția batalionului, care avea în frunte un tambur major gigant, speriați de privirile fioroase și amenințătoare ale grenadierilor, ei amuțesc de teamă. Încep să se retragă și nemaiputând să-și rețină admirația, strigă și ei ”Trăiască marea armată”.
În ziua de 4 mai 1814, când fregata engleză care îl ducea pe Napoleon la exil își arunca ancora la Portoferraio, în Paris se petreceau scene bizare. Pe străzile capitalei, în mijlocul indiferenței maselor, un cortegiu îl ducea pe obezul bolnav de podagră, ”invalid de timp, nu de războaie”, pe ”prea creștinul” Ludovic al XVIII-lea. Potrivit datinei, domnia unui monarh de drept divin nu putea începe decât cu un ”Te Deum” la catedrala Notre Dame. Drumul pe care urma să treacă acel cortegiu nu putea fi străjuit de soldați ruși, austrieci sau prusaci. Mândria francezilor ar fi fost pusă la grea încercare. Vrând, nevrând, armata franceză trebuia să fie înșirată pe tot itinerariul. Cel mai înfocat susținător al Burbonilor, François-René de Chateaubriand, spune: ”nu cred că figurile omenești puteau exprima ceva mai amenințător și mai teribil. Acești grenadieri ciuruiți de răni, biruitorii Europei, care au văzut trecând peste capul lor atâtea mii de obuze, care miroseau a foc și pulbere, acești soldați lipsiți de căpitanul lor, erau siliți să salute un rege bătrân, păzit de o armată de ruși, austrieci și prusieni, în capitala invadată a lui Napoleon. Unii își mișcau pielea frunții pentru a lăsa să le cadă peste ochi bonetele și a nu mai vedea, alții coborau colțul buzelor în semn de dispreț și furie, alții își arătau printre mustăți colții ca de tigri. Când prezentau arma, o făceau cu o mișcare plină de furie și zgomotul armelor te făcea să te cutremuri”.
În vreme ce la Paris instalarea lui Ludovic al XVIII-lea era anunțată cu salve de artilerie, generalul Dalseme, guvernatorul Elbei, anunța printr-o simplă proclamațiune sosirea noului suveran: ”Vicisitudinile umane au adus pe împărat în mijlocul vostru și propia sa alegere a făcut din el suveranul vostru”. Napoleon se înșela sau voia să înșele vigilența învingătorilor când spunea că Elba va fi insula repaosului. Erau ciudate aceste cuvinte din partea omului care avusese o viață agitată. Odată cu debarcarea la Portoferraio penultimul act al epopeii s-a încheiat. Ultimul va începe peste zece luni.
sursa:
Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte, editura Academiei, București, 1986