Asupra ultimilor trei ani petrecuți de Napoleon în exil pe insula Sfânta Elena aproape că nu se știe nimic exact. Hudson Lowe, administratorul-temnicer al insulei, nemaigăsind motive de șicană, începe să-i precupețească asistența medicală. Îngrijorat că împăratul nu se mai vede, el amenință că va da ordin ofițerilor de serviciu să intre cu forța pentru a se convinge de prezența lui. Napoleon cere să i se pregătească pistoale și-i comunică prin Montholon că nu va intra în cameră decât trecând peste cadavrul său. Lowe își dă seama că Napoleon este capabil de asemnea fapte și nu trece la acțiune.

Doctrul O’Meara, singurul pe care-l acceptă Napoleon intră în conflict cu Lowe și e expediat în Anglia. Motivul? Nu era un informator bun, el doar dorea să își facă meseria onest. Lowe îl impune pe chirurgul Verling, dar Napoleon refuză. Într-un moment în care starea împăratului era extrem de gravă, Montholon solicită asistența chirurgului Stokoe de pe vasul Conqueror. El face un raport în care conchide că este necesară prezența continuă a unui doctor. Lowe începe să-l suspecteze și pe acesta, să-i pună piedici și până la urmă îl dă afară. Napoleon va refuza de acum încolo orice ajutor medical englez. Nu există nicio îndoială că Bonaparte dorea să moară. Îi era teamă de o existență prelungită în care să fie neajutorat. Un apropiat notează: ”Să vegeteze ani și ani pe această grămadă de stânci asaltate de valuri, vânturi și ceață, sub un cer posomorât, veșnic încărcat de ploaie, în această baracă infestată de șobolani! Să îmbătrânească lent! Obiect de curiozitate și milă pentru acești englezi, femei, funcționari sau ofițeri care vizitează insula venind din India, să atingă aici la Longwood anii decreptitudinii și ai infirmităților. După atâtea ruini, să devină el însuși o ruină”.

Pe 20 septembrie 1820 au sosit, trimiși de mama și de unchiul său, cardinalul Fesch, doi preoți, un tânăr doctor corsican și doi servitori. Napoleon s-a prins curând că doctorul era nepriceput, neserios, neglijent și refuză aproape să-l vadă sau să-i vorbească. În cursul anului 1820 o aparentă și înșelătoare ameliorare se observă în starea împăratului. În decembrie sănătatea devine atât de șubredă încât Montholon îi scrie soției la 5 decembrie: ”Stomacul său nu mai reține nimic de câteva zile. Stă toată ziua culcat, i se pun trei ori pe zi vezicătoare, carnea este cadaverică, pulsul nu mai poate fi simțit decât cu mare greutate, gingiile, buzele, unghiile sunt decolorate, picioarele sunt continuu învelite în flanele încălzite și cu toate acestea sunt reci ca gheața. Se pare că inima și ficatul nu mai funcționează și ceea ce spunea el că este din nefericire adevărat”. Expertizele medicale moderne au stabilit drept cauză a morții lui Napoleon cancerul la stomac.

La 17 martie 1821 o nouă scrisoare este și mai alarmantă: ”Dacă nu sunt singur astăzi, trebuie s-o atribui doar stării deplorabile a sănătății împăratului care ne-a dat convingerea tutoror că într-un fel sau altul Sf. Elena se apropie de sfârșit. Este imposibil să mai trăiască mult timp”. Când starea lui Napoleon era așa cum o anunța Montholon soției sale, Lowe nu credea în gravitatea bolii. Pentru el totul sunt povești să-i adoarmă vigilența. Cere imperativ să fie admis doctorul Arnott, nu atât pentru îngrijiri medicale de care era convins că Napoleon nu avea nevoie, cât pentru a se asigura că prizonierul nu a dispărut. Lowe amenință că Arnott va intordus cu forța. Pentru a evita o situație dramatică, Montholon și Bertrand îl imploră pe Napoleon să accepte să fie consultat de Arnott, un doctor la el de nepriceput ca și corsicanul trimis de mama împăratului.

Pe 9 aprilie o aparentă îmbunătățire a stării pacientului dă oarecare speranțe, dacă citim scrisoarea lui Montholon: ”Boala este în a 23-a zi. Febra a scăzut și medicii sunt înclinați să creadă că nu mai este în pericol și că peste puțin timp va intra în convalescență. Tu nu-ți poți face idee de schimbarea și de slăbiciunea lui. Am fost fericit că am putut obține să-l cheme pe doctorul Arnott. Conduita doctorului Antommarchi(corsicanul) este inexplicabilă. Este imposibil ca cineva să fie mai puțin scrupulos și mai ușuratec. Nimic nu-l poate corija”.

Tocmai acestui doctor corsican Napoleon Bonaparte i-a spus de ce refuză tratamentul medical: ”Anglia reclamă cadavrul meu, nu vreau s-o fac să aștepte”. Pe 5 mai 1821, la ora 17.30, lovitura de tun de la Alarmn Signal anunța sfârșitul zilei. Durerile au devenit groaznice pentru Împărat. Voința formidabilă nu s-a dezmințit nici în aceste clipe. Suferindul nu scotea niciun sunet. Legendele spun că exact în aceste clipe, vremea liniștită s-a transformat într-o furtună teribilă. Faptul nu s-a întâmplat însă. Exact la 21 de minute după apus, trecea la cele veșnice, după cum spunea Chateaubriand, marele adversar al Micului Caporal, ”cel mai puternic suflu de viață care a animat vreodată argila omenească”. Pe 6 mai Montholon anunța decesul: ”Totul s-a sfârșit, buna mea Albine. Împăratul și-a dat ieri ultimul suspin. Agonia sa a durat 12 ore. Ea a fost îngrozitoare, însă nimic nu poate reda calmul și resemnarea cu care a suportat durerile îngrozitoare…El este îmbrăcat în uniforma de vânători de gardă, culcat pe mantaua pe care de la Marengo a purtat-o în toate bătăliile”.