Cum arătau partidele de vânătoare ale domnitorilor?


265px-MedHartHunt

Apanaj al elitelor sociale din evul mediu european, vânătoarea juca un rol deosebit în spațiul românesc. În lipsa unor conflicte armate, vânătoarea era evenimentul care semăna cel mai mult cu un război. Cu prilejul ei se finalizau diverse tranzactii și se legeau amiciții care ulterior se puteau dovedi extrem de profitabile. În Ţările Române nu par să fi existat tratate de vânătoare, cu descrieri bogat ilustrate ale metodelor sau armelor întrebuinţate, precum acelea din Bizanţ, ca să nu mai vorbim despre Le livre de la chasse a lui Gaston Phoebus, conte de Foix. Cu toate acestea, vânătoarea se practica pe scară largă şi este oarecum surprinzător că izvoarele interne o pomenesc aşa de rar.

Vlad Vintilă și fiul său
Vlad Vintilă și fiul său

Un domn al Ţării Româneşti, Vlad Vintilă de la Slatina, şi-a pierdut viaţa pe când „s-au dus în primblare cătră Craiova, să vânéze pădurile Jiiului, ca să prinză cerbi şi alte vânaturi mai mari, de vreme ce într-acéle părţi de loc să află vânaturi multe şi mari”, avea să noteze mai târziu cronicarul Radu Popescu. Aceleaşi evenimente şi-au găsit un ecou şi în alte surse narative: Letopiseţul Cantacuzinesc („s-au dus Vintilă vodă la Craiova, să vâneze cerbi preste Jiiu”) şi letopiseţul Ţării Româneşti în versiunea lui Macarie Zaim („în al treilea an al domniei lui s-a dus la Craiova, la vânătoare de cerbi”). Letopiseţul Cantacuzinesc relatează şi despre o vânătoare din zilele lui Şerban vodă Cantacuzino, dar nu oferă amănunte privitoare la desfăşurarea ei, fiindcă aceasta atrăsese atenţia contemporanilor nu prin caracterul ei spectaculos – fusese o simplă vânătoare de iepuri –, ci prin descoperirea neobişnuită care i-a urmat. Spune letopiseţul că domnul „au ieşit în plimbare la Fântâna Réce şi trimiţând păharnicii cu ogari şi coconii să vânéze crângurile dimprejur şi el şădea de priviia de la corturi, au prinsu ei câţiva iepuri şi aducându-i naintea lui, au împărţit boiarilor câţiva şi câţiva i-au trimis la cuhnie; şi în cei din cuhniia domnească s-au înnemerit o iepuroaică cu pui în pântece, care spintecând-o, au găsit un pui gata să-l féte, şi cu 2 capete şi cu 4 picioare dinainte, un cap trăgea într-o parte, altul într-alta, îmbinate trupurile la mijloc şi îmbinătura nu să cunoştea”.

Șerban Cantacuzino
Șerban Cantacuzino

Uimiţi de bizara creatură, oamenii au înfăţişat-o domnului, care, împreună cu „patriiarhul Dionisie Şărg-oglan şi Ianache logofăt Cariofil, să mira ce ciudă ca acéia, ce să fie şi tâlcuind unii într-un féli, alţii într-alt féli, nimeni n-a putut înnemeri, fără numai Cacavela dascălul, céle ce au zis, acélea s-au şi izbândit mai cu vréme”. Găsirea ciudăţeniei a fost privită, bineînţeles, ca un semn, mai ales că ea se petrecea într-un moment dificil pentru Şerban Cantacuzino, lovit crunt, nu cu mult înainte, de moartea fiicei sale, Alexandra (Smaranda). Grecul Cacavela a tâlcuit semnul astfel: „din neamul lui Şărban-vodă vor să să ridice 2 capete, să stea împotriva unul altuia, unul să tragă într-o parte, altul să tragă într-alta şi va fi mare stricăciune ţărâi şi pământului acestuia, de vréme ce acest semnu ciudat s-au găsit în ţara aceasta şi aşa s-au întâmplat, că după moartea lui Şărban-vodă, s-au aridicat acéste 2 capete, Costandin-vodă despre turci şi Bălăceanul, ginerile lui Şărban-vodă despre némţi, şi împoncişaţi unul altuia, au cursu multe réle şi stingere pământului”.

Grigore Ghica
Grigore Ghica

În domnia lui Grigore vodă Ghica, s-a petrecut un episod pe care Dimitrie Cantemir avea să-l istorisească în Vita Constantini Cantemyrii. Părintele său, bătrânul Cantemir, ajunsese la Bucureşti pe când curtea, în frunte cu domnul său, ieşise la vânătoare în afara oraşului. Oşteanul i-a urmat şi s-a amestecat printre participanţi, înainte de a-i fi fost prezentat lui Ghica vodă. La un moment dat, chiar pe dinaintea domnului muntean, a ţâşnit un iepure şi, „cum nu era prin preajmă nici un câine să-l hăituiască, Constantin Cantemir loveşte cu o săgeată iepurele care fugea şi îl omoară chiar sub ochii lui vodă. Întrebând vodă cine era acel atât de bun arcaş, îi răspund că omul acela este un străin din Moldova, altminteri prea bine cunoscut în Polonia după nume şi faimă”.

ppetru-cercel

În însemnările străinilor care au străbătut Ţările Române, vânătorile s-au bucurat de mai multă atenţie. Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, nota că boierii munteni se îndeletniceau „cu slujba la curte, cu călăritul, cu întreceri ostăşeşti şi cu vânătoarea”. Tot lui îi aparţine şi descrierea unei partide de vânătoare, organizată la curtea domnească: „În această ţară se găsesc multe animale sălbatice, ca iepuri, cerbi, căprioare, mistreţi, vulpi, lupi şi urşi, se află potârnichi, fazani, găini, gâşte şi raţe sălbatice, turturele, prepeliţe şi sturzi şi alte păsări mici în mare număr, astfel că se pot face uşor minunate vânători. Între altele, am luat parte la o mare vânătoare a principelui la care s-au prins 270 de iepuri, zece-doisprezece lupi şi 60 de vulpi, înconjurându-se pentru acest scop cu gard o pădure cu un ocoliş de 2 sau 3 mile”. Diplomatul sas Michael Weiss, invitat de Radu vodă Şerban, în noiembrie 1606, la vânătoare, povesteşte în autobiografia sa: „Cu voievodul am petrecut zilnic două săptămâni la vânătoare; am vânat cerbi, lupi, mistreţi într-o cantitate mare, astfel încât într-o singură zi am răpus cu ajutorul câinilor de vânătoare 14 mistreţi şi multe alte animale sălbatice”.

Matei Basarab
Matei Basarab

În vremea lui Matei Basarab, arhidiaconul sirian Paul de Alep a fost martorul unei vânători, despre care a lăsat mărturie: „În ajunul Crăciunului a pus să se bată toba pentru a înştiinţa pe ostaşii care se aflau în oraş: era semnul lor de adunare. Ei s-au strâns la el cu steagurile lor. El [domnul] a ieşit şi s-a urcat în trăsură, iar ei au alcătuit un alai mare înaintea lui, în timp ce tobele, trâmbiţele şi goarnele îl urmau, potrivit datinei domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, datină împrumutată de la turci […]. Căci este un obicei străvechi [al domnilor] să dea cu prilejul ajunului Crăciunului şi al sâmbetei luminate un ospăţ domnesc din vânatul lor, în a doua zi de sărbătoare. Erau peste zece mii de oşteni aleşi dintre cei mai viteji şi mai neînfricaţi: sârbi, bulgari, albanezi, greci, unguri, turci, munteni. Seara s-au întors cu mare pompă. În spatele trăsurii domneşti veneau care încărcate cu vânat: mistreţi, iepuri, vulpi şi urşi pentru petrecere, apoi păsări sălbatice: cocori, găini sălbatice, porumbei şi altele”. Constantin vodă Şerban, avea să povestească: „La mijlocul mesei au fost aduşi în faţa uşii chioşcului doi urşi mari, care fuseseră vânaţi de vânătorii domnului”. Fără să dea amănunte, secretarul marchizului de Nointel, de La Croix, înregistra vânatul printre bogăţiile Ţărilor Române. Un veneţian care străbătuse Moldova în 1612 nota că, în pădurea prin care trecuseră noaptea, mergând de la Vaslui către Iaşi, el şi tovarăşii lui fuseseră „tare înfricoşaţi de lupi, care urlau grozav”. Însoţitorul unui sol polon văzuse, la 1622, în ostroavele Dunării de la Giurgiu, cocori cu pene albe şi auzise ţipete de lebede în întuneric.

Câini de vânătoare
Câini de vânătoare

Diplomatul suedez Paul Strassburg remarca, în 1632, mulţimea de fiare sălbatice şi de păsări care populau codrii munteneşti, iar secretarul unui alt sol suedez, consemna, la 1656, că în pieţele din Iaşi se găsea vânat din abundenţă, mai cu seamă potârnichi şi găinuşe de munte. Această din urmă informaţie le completează pe altele două, mai timpurii: Tommaso Alberti găsise la târgul de la Galaţi o mulţime de iepuri la un preţ scăzut, iar François de Pavie cumpărase pe drumurile din Moldova, de la tinere vânzătoare ambulante, lapte, prepeliţe şi ouă. Bogăţia şi diversitatea vânatului din Moldova şi-a găsit loc şi în opera lui Dimitrie Cantemir, care vorbeşte despre turmele de cerbi, de căprioare şi de capre, despre vulpi, râşi şi lupi, despre oile sălbatice, pe care le şi descrie, despre bivoli sălbatici, zimbri, cai sălbatici şi jderi, în legătură cu care precizează: „nu aceia care sunt numiţi obişnuit zibeline”. Un spaţiu relativ întins îi acordă unei păsări – ierunca –, asemănătoare cu o găină sălbatică, dar mai mică, proastă şi surdă, care se putea întâlni în Moldova şi la hotarele Pocuţiei. „Dacă un vânător ar găsi într-un copac o sută de astfel de păsări – adaugă principele –, le poate împuşca una câte una, celelalte privind cum cade soaţa lor. De altfel, au o carne foarte fină şi foarte albă, care întrece la gust pe cea de potârniche şi de fazan”. Vânătorilor domneşti, Dimitrie Cantemir le închină un capitol întreg din Descrierea Moldovei, capitol care se deschide cu aceste cuvinte: „Dacă vânarea fiarelor este de obicei o mare plăcere pentru cei mai de seamă principi de pe pământ, apoi pentru domnii Moldovei a fost un lucru foarte obişnuit. Pe lângă că vânătoarea seamănă cu un fel de război şi că un neam foarte înclinat la lupte trebuia s-o prefere tuturor celorlalte exerciţii fizice, ea se prezenta moldovenilor cu un titlu special, fiindcă se credea că ea a fost aceea care le-a dat prilejul de a-şi căuta şi de a-şi întemeia ţara”.

Vânătoare cu șoimi
Vânătoare cu șoimi

Siturile arheologice furnizează un material osteologic nu deosebit de abundent, însă util pentru completarea imaginii despre vânătoare desprinsă din izvoarele scrise. Oase aparţinând cerbului, elanului, cerbului lopătar, mistreţului, ursului, zimbrului, căpriorului, bourului, iepurelui de câmp, popândăului pestriţ, lupului, vulpii, bursucului, jderului sau castorului au îngăduit să se constate că, pentru Moldova medievală, resturile animalelor sălbatice de talie mică, excepţie făcând iepurele, sunt relativ rare. Predominante sunt oasele mamiferelor mari (cerb, mistreţ, căprior, bour). Este evident că, în cea mai mare parte, aceste animale erau vânate pentru carnea lor sau pentru blănuri şi piei; unele dintre ele erau stârpite, însă, ca dăunătoare. Unele exemplare erau prinse vii şi utilizate în scop de divertisment. Despre munteni, Paul de Alep consemna că „au plecat la vânătoare, căci în toate aceste ţări, până la cazaci şi la moscoviţi, în fiecare casă de episcop sau de boier sunt întotdeauna urşi şi alte animale, pentru petrecerea lor”.

Dimitrie_Cantemir_-_Foto01

Şi în Moldova exista acest obicei, la care se referă indirect Dimitrie Cantemir, când vorbeşte despre ceata de vânători, condusă de un vătaf: „În timp de război, ei trebuiau să urmeze totdeauna oastea domnului; în timp de pace însă, se ocupă cu vânătoarea şi aduc fie vii, spre desfătarea domnului, fie ucise la masa lui, felurite animale: cerbi, boi, oi, precum şi altele, care trăiesc prin păduri”. Potrivit celor spuse de Franco Sivori, Petru Cercel poruncise să se facă, la curtea domnească din Târgovişte „cuşti nespus de mari şi frumoase pentru a ţine sălbăticiuni”. E imposibil de reconstituit aspectul acestor menajerii, dar este evident că ele erau privite, ca şi în restul Europei, ca un semn de putere. Dacă vânătoarea – modalitate cavalerească de petrecere a timpului liber, prilej de înfruntare între om şi fiară, exerciţiu de îndemânare, de atenţie şi răbdare – era admisă între preocupările masculine, alte distracţii legate de animale par să fi fost socotite neserioase, cel puţin de către oamenii Bisericii. Episcopul Macarie observa, cu ochi critic, faptul că Iliaş Rareş „se fălea cu prinderea păsărilor”, informaţie confirmată ulterior şi de cronicarul Eftimie: „lucrul şi sârguinţa şi grija lui erau jocul cu păsările”.

Iliaș Rareș
Iliaș Rareș

În ce măsură locuitorii Ţărilor Române aveau cunoştinţă despre animalele exotice este greu de spus. Maimuţe, cămile, elefanţi sau leoparzi puteau fi văzuţi în pictura religioasă, în compoziţii ample (Judecata de Apoi) ori în scene de dimensiuni mai mici. Îndeobşte, cămilele însoţeau, ca animale de povară, oştile otomane. Dovada că ele ajunseseră şi la noi şi că, deci, putuseră fi văzute aievea o reprezintă o însemnare grecească pe un manuscris, în care se descrie uciderea domnului Moldovei, Ion vodă: „în anul 1574, când a venit beglerbegul cu trei begi şi au bătut pe moldoveni, 32.000, şi pe domnul Moldovei, anume Io Ion vodă, şi l-au rupt cu două cămile…”. Informaţia aceasta este întărită de Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron vodă: „… cu multă mânie l-au mustrat şi l-au dat de viu, de l-au legat de coadile a doao cămile şi l-au slobozit prin tabără di l-au fărămat”. Ceva mai târziu, în domnia lui Gheorghe vodă Ştefan, o solie suedeză văzuse la Târgul Frumos o clădire spaţioasă, în care domnul Moldovei ţinea cămile şi vite.

Gheorghe Ștefan
Gheorghe Ștefan

Leave a Reply