Ascunse cu grijă în iarba înaltă ce acoperea câmpul, iscoadele romane priveau tot mai îngrozite și uimite. În mijlocul unei grămezi de corturi ridicate între căsuțe se afla un superb pavilion de mătase. Laturile deschise lăsau să se vadă bine trupul lui Attila. Era scund, pieptul lat și avea capul mare. Cei care-l văzuseră în timpul vieții spuneau că avea ochii mici, barbă rară și încărunțită, nasul turtit și ten închis la culoare. Așa arăta acel om puternic, mort subit în floarea vârstei, un luptător călit, obișnuit cu multe ore în șaua calului. Acesta era strălucitul comandant care transformase niște nomazi care trăiseră după principiul “atacă și ia ce apuci”, într-o forță disciplinată care în prima jumătate a secolului al V-lea a străbătut 1500 de km prin Europa, de la Marea Neagră la câmpiile fertile ale Franței. Attila hunul a fost unul dintre cei mai temuți dușmani ai Romei. În atacuri fulgerătoare a distrus zeci de orașe bogate și bine apărate, amenințând chiar Roma.

La fel ca în timpul vieții, Attila a primit onorurile hunilor și după moarte. Trupul era învelit în cele mai frumoase mătăsuri din Orient, cu bijuterii superbe, daruri de preț pe care împărații romani le oferiseră ca să cumpere un dușman pe care nu reușiseră să îl învingă. Pe umăr strălucea o fibulă mare de aur, care avea încrustată o bucată de onix de mărimea palmei unui bărbat. Asemenea apelor negre ale Dunării, sclipind în razele puternice ale soarelui, piatra vineție licărea în lumina tăciunilor purtați de călăreții care galopau nebunește în jurul cortului. Fețele acestor tineri erau mânjite cu sânge. Potrivit istoricului Priscus din Panion, aceștia își tăiaseră părul lung și își brăzdaseră obrazul “așa încât cel mai mare dintre războinici să nu fie jelit cu lacrimi sau plânsete femeiești, ci cu sânge”.

A urmat o zi de jale, post și jocuri funerare, o combinație de sărbătoare și lamentare care își are lunga ei poveste în lumea antică. Se poate ca Priscus să își fi amintit jocurile, tulburător descrise de Homer, pe care Ahile le-a organizat după pierderea lui Patrocle, sub zidurile Troiei. La douăsprezece secole de la Homer, hunii se întreceau în curse de cai în cinstea liderului decedat. În noaptea aceea, Attila a fost înmormântat într-un loc la mare distanță de frontiera romană. Trupul său a fost închis în trei sicrie, primul din aur, al doilea din argint și al treilea din fier. Aurul și argintul simbolizau prada obținută de Attila, iar fierul amintea de luptele duse. Mormântul a fost umplut cu armele dușmanilor învinși în lupte, cu bijuterii extraordinare și alte comori. Slujitorii care s-au ocupat cu pregătirea înmormântării au fost uciși pentru a nu da în vileag locul de veci. Și aceasta era o moarte onorantă, parte din “strava”, cuvântul hunic pentru ritualul funerar, și mulțumită lui Priscus, singurul cuvânt din limba hună care ne-a rămas.

Ceea ce le-a impresionat pe iscoadele romane a fost cântecul funebru intonat de călăreții care galopau în jurul cortului lui Attila. Era un cântec lent, profund, ritmic, ce comemora un mare conducător ce făcuse din nimic un imperiu și care a grăbit căderea puterii romane. Romanii nu puteau asculta cuvintele fără să-și amintească de groaza ce o inspirase Attila.

Attila,regele,
Căpetenia hunilor,
Născut din tatăl său Mundiuch,
Stăpân al celor mai viteze triburi
Cel care a luat orașe,
Cel care a adus frica în rândul romanilor și în imperiul lor.
Rugămințile lor l-au mișcat
A acceptat tribut în fiecare an, ca să-i scape de jaf
Attila a împlinit totul prin mărețul său destin.
Nu a căzut lovit de dușman,
Nici prin înșelăciunile celor de lângă el.
Ci a murit în pace,
Fericit,
Fără durere,
Poporul său fiind în siguranță.
Cine poate numi acest lucru moarte
Când nimeni nu consideră că aceasta cere răzbunare?

sursa

Christopher Kelly, Attila Hunul, editura Corint, București, 2013