În 1906 Bucureștiul a devenit pentru prima oară capitală a tuturor românilor


expozitia generala romana
„Poporul român după veacuri lungi de suferinţe şi de nenorociri, a intrat definitiv pe calea stabilităţii şi a progresului“. Aceasta era părerea lui Ion N. Lahovari, ministrul de externe în 1905. Anul următor se împlinineau 40 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I și 1800 de la cucerirea Daciei de către Traian. Se considera necesar marcarea progreselor României printr-o Expoziţie jubiliară naţională: „Guvernul de acord cu sentimentul naţional, a crezut că nu putea mai bine celebra aniversarea memorabilă … decât organizând o Expoziţie Naţională, în care vom pune sub toate formele şi în toate chipurile, trecutul de la 1866 faţă în faţă cu progresul de la 1906“.

Cunoscută în epocă sub numele de „Expoziţia Generală Română“, „Exhibitio daco-romana“ sau „Expoziţia Naţională“, evenimentul, s-a dorit a fi o manifestare naţională a românilor de pretutindeni. Evenimentul se dorea a rivaliza cu altele similare precum cele din Paris, Londra, Berlin, Viena, etc.. Din vremea expoziției avem azi Parcul Carol, Castelul lui Vlad Țepeș, Arenele Romane și alte câteva monumente. Restul construcțiilor au dispărut, mai ales în vremea comunismului. Erau pavilioane în care se prezentau progresele în cultură, tehnică, industrie, agricultură, educație, chiar și divertisment, prin diverse zone de agrement, etc.

Marți 19 iunie 1906, ora 9, a avut loc inaugurarea expoziției. De la 7 dimineața era o animație neobișnuită pe străzile Capitalei. Mii de oameni pornesc spre dealul Filaretului unde ”ca din basme în câteva luni a răsărit un oraș românesc întreg, produs al muncii și inteligenței inginerilor și arhitecților români”. Ziua inaugurării a fost marcată de o serie de evenimente ce i-au încântat pe vizitatori. În ”Pavilionul etnografic al românilor de peste hotare” a avut loc logodna poetului Octavian Goga cu domnişoara Ortensia Cosma, fiica directorului Băncii Albina din Sibiu, unul dintre cei mai distinşi fruntaşi români din Transilvania. Nu doar români au expus. Pentru participanții germani, bulgari, elvețieni, turci, americani, englezi, suedezi, ruși, belgieni, chinezi, a fost construit un elegant pavilion situat pe aleea Alexandru cel Bun, acesta fiind singurul pavilion în care obiecte expuse au fost oferite spre vânzare. De asemnea fost un prilej de a aduce în țară produse ce nu mai fuseseră comercializate până atunci la noi și de a le face cunoscute publicului român.

Lumea era pestriță. Presa a semnalat prezența la Expoziţie a anumitor categorii de mici speculați . Pe de o parte băieții, vânzători ambulanți de ţigări sau ciocolată, care obţineau câştiguri mari. Pentru a nu fi cheltuiţi fără rost, pe „lucruri rele”, inspectorul Solomonescu i-a obligat să depună la Casa de economii banii obţinuţi , iar cei care nu voiau să facă acest lucru, erau arestaţi şi se confiscau banii, rămânând doar cu o sumă mică pentru nevoile lor. Pe de altă parte erau fetele tinere, drăguțe cu vârste între 11-18 ani, ce vindeau țigări sau ciocolată, la sume mai mari decât valoare lor reală, prețul variind după persoana căreia i se vindea marfa. Ele profitau de generozitatea cumpărătorului, care lăsa, de dragul zâmbetului vânzătoarei, chiar şi 2-3 lei pentru un pachet de ciocolată care costa de fapt 10-15 bani.

Mai presus de ilustrarea progreselor României, mai presus de toate distracțiile pe care le puteai întâlni la Filaret, expoziția a fost un catalizator pentru ideea unirii a Vechiului Regat cu românii din afară.
Pavilionul Bucovinei era construit în forma bisericii din Rădăuți. Între exponate făceau impresie obiectele de istorie și odoarele bisericești de la Putna, Sucevița, Dragomirna, Humor și Voroneț. În mijlocul sălii era o reproducere la scară cetății Suceava. Într-o altă secțiune erau expuse documente vechi, manuscrise, fotografii relevante din trecutul Bucovinei. Pereții erau ornați cu portretele oamenilor de seamnă din ținut: Hurmuzaki, Aron Pumnul, Cirpian Porumbescu etc. ”Societatea doamnelor din Bucovina” a împodobit interiorul cu numeroase obiecte de industrie casnică: scoarțe, cămăși, ștergare, năframe, fețe de masă, perdele. Erau și alte produse de artă populară: pistoale, bice, pungi de bani și de tutun, cruci, fluiere, buzdugane. Pentru cei mici era o colecție de păpuși reprezentând locuitori din Bucovina în vechi costume moldovenești. Pavilionul Bucovinei apărea în expoziție ca o anexă a celui austriac, fiind în imediata lui apropriere, având deasupra steagul alb-roșu.

În schimb, pavilionul românilor din Transilvania și Ungaria a fost construit exclusiv pentru ei. Nicăieri nu se vedeau stema, drapelul, însemnele Ungariei, în locul lor fiind un imens steag românesc. Singura concesie făcută cererilor maghaire era ca în locul inscripției plănuite ”Românii din Transilvania” să fie ”Românii de peste hotare”. Exponatele au depășit mult cadrul etnografic. Catalogul era exclusiv în limba română spre deosebire de cel al bucovinenilor care era în română și germană. Pe lângă asta numele era de „Catalogul etnografic al pavilionului românilor din Ungaria” în contrast cu inscripția de la intrare ”Românii de peste hotare”. Atrăgeau hărțile de pe pereți, numele localităților fiind doar în română. Un tablou ilustra marea adunare populară de la Blaj din 1848 cu drapele tricolore. Un altul îi înfățișa pe liderii români de la sfârșitul veacului XIX. Nimic despre Ungaria. Pavilioane asemănătoare aveau și basarabenii, bănățenii și macedo-românii.

Știind de solida prezență a conaționalilor la București, românii de peste hotare au venit în număr mare la Expoziție.

La 23 august pleacă din Cernăuți două trenuri cu români bucovineni. Sunt întâmpinați cu steaguri, flori și urale la graniță, la Burdujeni, unde se organizează pe loc o caldă manifestație. În gara Pașcani sunt întâmpinați cu ”Deșteaptă-te române”. La Roman la fel. În Buzău din cele două trenuri se auzea necontenit ”Trăiască Unirea”. La București primarul Capitalei le spune: ”Ați venit să vă împărtășiți la serbarea neamului și prezența voastră formează apoteoza acestei serbări, serbarea serbărilor”. Al. D. Florescu, în numele Ligii Culturale, vede în bucovineni ”nu numai o mie și câteva sute de români de-ai noștri care lăsându-și deodată munca câmpului și căminurile părintești au ținut să-și vadă frații de la vatra casei”, ci vede pe semenii lui din țara lui Ștefan cel Mare. În numele românilor macedoneni Tașcu Purcerea le zice că ”aici în țara noastră-mumă veți găsi o dragoste frățească și o îmbrățișare părintească. Deie Domnul sfânt ca într-o zi să întindem mâna frăției și unirii de neam”. Trei fanfare militare i-au condus pe Grivița și Calea Victoriei.

La 25 august sosesc în București în grupuri compacte, 2000 de români ardeleni. Peronul Gării de Nord este înțesat până la refuz. Erau și numeroși bucovineni plus ardelenii veniți mai dinainte, coruri de băieți din Iași și Botoșani, o nemaivăzută împestrițare de porturi populare. Când a intrat primul tren în gară a fost un entuziasm de nedescris. O îmbrățișare generală de oameni care nu se mai văzuseră până atunci, dar care se iubeau, cum scriau ziarele bucureștene, fiind din aceeași tulpină, aceeași credință în viitor, fiind într-un cuvânt ”frați”. Trei muzici (așa cum se spunea orchestrelor, pe atunci) reunite au cântat neîntrerupt imnul jubileului și ”Deșteaptă-te române”.

În Piața Gării, Al. Ciurcu ( inventator și jurnalist ardelean stabilit la București) de pe o estradă anume amenajată spune: ”uniți în simțiri nepieritoare de legături de sânge, de aminitiri ale trecutului, de datini, de limbă și aspirațiuni, ne dăm azi mâna cu dragoste frățească pe pământul Patriei-Mume”. D. Dobrin, conducătorul ”reuniunilor de cântări din Lugoj” spune: ”Și noi, românii de pe peste hotare nu putem să nu ne mândrim de progrese României, deoarece oriunde am trăi, neamul românesc e unul și același”. D. Comșa: ”În ochii fiecărui ardelean, care trece hotarele țării acesteia, străluce o lumină de bucurie, căci România e răsăritul românimei întregi”. Alaiul trece pe Calea Griviței condus de muzica militară. Fac impresie deosebită junii din Brașov. Din balcoane li se aruncau flori. Se duc la statuia lui Mihai Viteazul, primul unificator al românilor, la biserica Domnița Bălașa, unde celebrează un Te Deum. ”Și s-a format o coloană uriașă de oameni, așa cum nu s-a mai văzut până acum la București. Pe străzi, oaspeții sunt salutați cu o însuflețire fără margini, urări de bun venit și buchete de flori au însoțit impozanta coloană”.

La 23 noiembrie 1906 Expoziția se închide. Lahovari aduce mulțumiri Corpurilor Legiuitoare care au acordat banii necesari, colaboratorilor săi, tuturor celor care au pus umărul, ”miilor de muncitori cu brațele care cu brațele și sudoarea lor au executat toate lucrările”, mulțumește guvernelor străine care și-au deschis pavilioane. ”În cursul acestor luni am trăit zile neuitate, am cunoscut momente de mândrie și bucurie națională. Am putut constata cu legitimă satisfacțiune ce loc a știut să câștige printre națiunile Europei, România de astăzi. Am voit să arătăm românilor și străinilor ce a fost odinoară România și ce este astăzi”. Expoziția luase pentru români proporția unui eveniment istoric. Aici, ”la porțile Orientului”, cum numeau în derâdere unii aceste locuri, o țară își sărbătorea trecutul și viitorul. România invitase toată lumea nu pentru a-și arăta orgoliul ci pentru a dovedi că era o țară hotărâtă să prospere. Mai mult, expoziția contura o perspectivă, după cum zicea Nicolae Iorga: ”Bucureștii din această vară 1906 deveniseră într-adevâr Capitala poporului românesc”.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici