Ultimele clipe ale lui Emil Cioran


Citat-Emil-Cioran

Gabriel Liiceanu este unul dintre ultimii care l-au văzut pe Emil Cioran. Filosoful rememorează acele clipe: ”Emil Cioran era un ipohondru. Toată viaţa şi-a pândit, sistematic, bolile. Mai mult, ca toţi ipohondrii, suspectându-se, îngrijindu-se şi citind despre boli, devenise competent şi avea voluptatea de a împărţi sfaturi medicale în dreapta şi în stânga. Scrisorile către fratele lui sunt pline de pedanterii medicale: de la cum să faci un ceai de plante ca să aibă efect, şi mai ales cum să-l bei (cu o mână ridicată!) şi până la prescripţii sofisticate şi nume exotice de medicamente. El însuşi se duce, după cum rezultă din corespondență şi din ”Caiete”, mai tot timpul la medic. Sala de aşteptare, scăldată în cuvintele bolnavilor care se mărturisesc povestindu-şi bolile, îl îngrozeşte, îl face să plece şi îi smulge reflecţii care intră sub formă de aforisme amare în cărţile sale.

Faptul nu-l împiedică, bântuit de spaima tuturor bolilor, să revină pentru a povesti din nou ce a simţit şi ce a văzut. În tinereţe visează să aibă sifilis, element obligatoriu în recuzita oricărui geniu, pentru ca apoi, la Paris, să-şi pândească nopţi întregi mişcările interioare ale trupului, să suprime sarea, să mănânce ani la rând ”legumes vapeur”. Acest balans permanent între psihologia marilor damnaţi romantici şi precauţia mic-burgheză îngrijorată de un strănut îi dă aerul simpatic de copil mare care trebuie iubit şi îngrijit. Ani la rând, Simone Boue(partenera lui Cioran) pleacă în fiecare zi din mansarda din rue de l’Odeon la ora 7 dimineaţa; la 8 trebuie să fie la şcoala din Versailles unde predă engleză.

La 12, revine în locuinţa pariziană, pentru a-i pregăti lui Cioran legumele fierte în aburi. La ora 2 trebuie să fie din nou la şcoală… Iar Cioran, care nu a dormit noaptea din cauza furnicăturilor insuportabile din picioare, se trezeşte către prânz, mănâncă şi apoi scrie. Dacă e să ne gândim la rugămintea adresată Simonei Boue într-una din zilele ultimului an al vieţii sale (aproape nu mai vorbea) – ”Supprime-moi!”(Omoară-mă)-, rezultă că a suferit enorm. În maladia Alzheimer uiţi lucrurile în ordinea inversă a deprinderii lor. În final, uiţi actele fundamentale ale vieţii: vorbitul, mersul, mâncatul. Boala începuse la scurtă vreme după ce, în 1990, terminasem convorbirea filmată cu el. Aflându-se la editura Gallimard, uită drumul spre casă. Doi ani mai târziu este internat la spitalul Broca din Paris, pierzând darul care nu ne este dat decât nouă, oamenilor, şi graţie căruia el supravieţuise: cuvintele.

Într-o zi, pe vremea când încă nu pierduse mersul, ba chiar alerga pe culoarele spitalului, poposind pe neaşteptate într-unul sau altul din saloanele cu uşile deschise în care se auzea mergând un televizor – se instala în pat şi începea să privească atent, spre stupoarea sau panica ocupantei patului (pacientii erau cu precădere femei)-, Cioran a dispărut. Infirmierele l-au căutat vreme de ore, descoperindu-l în cele din urmă în dulapul din camera lui. Le-a mărturisit că e sfârşit de oboseală pentru că se plimbase ore întregi, printr-o noapte desăvârşită, într-un oraş necunoscut. L-am văzut ultima oară, la spital (eram cu Marie-France Ionesco, fiica lui Eugen Ionescu), în vara lui 1994. Între timp uitase mersul şi se afla într-un scaun cu rotile. Când am deschis uşa camerei sale, m-a izbit expresia lui: un chip golit, cu liniile feței deplasate, un Cioran stricat. Văzându-mă – nu ştiu dacă m-a recunoscut (în final nu-i recunoştea decât pe Simone Boue şi pe fratele spu, Aurel)-, s-a adunat oarecum, iar trasăturile chipului s-au recompus treptat şi s-au aşezat în imaginea unei blândeţi politicoase. Îi adusesem ultima ediţie a primei lui cărţi în română: ”Pe culmile disperării”.

A luat-o prevenitor şi a început să întoarcă filele cu o concentrare extremă, aducându-le foarte aproape de ochi. Ţinea însă cartea pe dos. După o vreme, m-a întrebat în franceză, alegându-şi vorbele cu teribilă greutate:

-Cine a scris asta?
- E cartea dumneavoastră de debut, i-am răspuns. Aţi scris-o la 22 de ani. Și atunci, cu o neaşteptată izbucnire – că şi cum spiritul lui s-ar fi ridicat brusc în picioare sau ca şi cum în acest dezastru un lucru de preţ ar fi rămas intact (codul umorului nu-l părăsise!) -, m-a întrebat, vorbind însă la fel de greu: ”Și înainte de asta ce făceam?” După care a râs. Tocmai primise în ziua aceea, de la Ion Iliescu, preşedinte, pe atunci, al României, o scrisoare pe care Simone Boue o adusese la spital. Mi-au dat să o citesc şi am parcurs cu glas tare rândurile acelea protocolare care exprimau compasiune şi “urări de sănătate”, fiind incapabil să-mi reprim stupoarea pe care mi-o stârnea gândul că omul care-i chemase pe mineri să măcelărească intelectualii Bucureştiului îi scria acum lui Cioran.

Am terminat de citit şi am întrebat: “Și ce-o să-i răspundeţi?” Atunci, din gura Simonei Boue au ieşit cuvintele pe care pretindea că le învăţase primele în limba română, pe vremea când, la începuturile relaţiei lor, îl asculta pe Cioran vorbind în Jardin du Luxembourg cu prieteni români şi pe care, în plus, se laudă că le pronunţă cu accent ardelenesc: “Pupă-mă în courr!” Rostite fără conştiinţa deplină a semnificaţiei lor, în acelaşi timp şăgalnic, cu fermitate şi promptitudine, de către o pariziancă respectabilă şi care altminteri nu ştia o boabă româneşte, vorbele acestea căpătau un prestigiu neaşteptat şi provocau totodată, prin neașteptatul lor, un efect comic extraordinar. Am izbucnit toţi trei în hohote de râs. Cioran s-a oprit primul, s-a recules şi, cu o mimică spăşită, apăsând pe fiecare cuvânt, a spus: “Non, non. C’est pas beau. Il faut trouver quelque chose de plus nuance.” (Nu, nu. Nu este frumos. Trebuie să găsim ceva mai nuanțat). După care şi-a reluat râsul, plimbându-şi privirea de la unul la altul, ca şi cum ar fi vrut să fie sigur că toţi cei de faţă fuseseră la înălţimea umorului său.

De atunci nu l-am mai văzut. L-am păstrat în memorie cu acest râs care-i lumina faţa, un râs care dădea tonul şi care te îndemna să te contaminezi de bucuria lui, oarecum pe propria lui răspundere, calitatea produsului fiind garantată, de vreme ce purta marca Cioran. În momentele acelea era sigur fericit pentru că, râzând, redescoperea copilăria ca pe o garanţie a paradisului. De aceea ultima bucurie pe care a avut-o a fost legată de prezenţa fratelui său în spatele scaunului cu rotile prin curtea spitalului Broca. Asculta, cu faţă iluminată, poveştile pe care le trăiseră împreună pe “uliţă copilăriei” din Răşinari, în urmă cu 75 de ani. Vreme de doi ani, Simone a venit la spital zi de zi. La un moment dat, spunându-i că urmează să treacă pe la “Ionești”, 1-a întrebat într-o doară pe Cioran dacă are să-i transmită ceva lui Eugene. “Dis-lui – a răspuns Cioran – qu’îl nous a rendu la vie supportable (Spune-i că ne-a făcut viața suportabilă)”. Emil Cioran a murit în 1995, pe 20 iunie către ora 9 dimineața. Simone stătuse cu el toată noaptea şi plecase acasă în zori cu gândul să revină la spital după un duș şi după o cafea băută în grabă. Se temea să nu moară în absenţa ei. Simone a revenit la spital către ora 10 şi a aflat că între timp Cioran murise. A fost înmormântat, două zile mai târziu, în cimitirul Montparnasse.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici