Primul document care ne vorbește despre formațiuni prestatale din spațiul românesc este Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), scrisă de Magister P, denumit deseori Anonymus. Singurul lucru știut cu certitudine despre autor este că a fost notar al regelui Bela al Ungariei. Au existat însă patru regi cu acest nume: Bela I (1061–1063); Bela al II-lea (1131–1141); Bela al III-lea (1173–1196) și Bela al IV-lea (1235–1270), deci identificarea este dificilă. Se pare însă că acest P. dictus magister, cum îl numește însemnarea de pe manuscrisul cronicii, a scris într-o perioadă mai târzie,fiind probabil notar în timpul lui Bela al III-lea sau al IV-lea. Primul conducător din spațiul transilvănean pe care îl întâlnesc magiarii este Menumorut. El era conducătorul unei formațiuni din nord-vestul Transilvaniei, incluzând și partea răsăriteană a Câmpiei Tisei. Reședința era la Biharea(castrum Byhor) iar printre alte puncte fortificate se pot enumera castrum Zotmar (Satu-Mare) și castrum Zyloc (Zalău). Iată ce ne relatează Anonymus

Trimişii lui Arpad (conducătorul maghiarilor în timpul expansiunii în Transilvania, întemeietorul primei dinastii din istoria Ungariei, n.r.), Usubuu şi Veluc, […] venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut […]. La urmă însă […] au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă, şi dându-le diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă la ei acasă. Totuşi, le-a dat răspuns, zicându-le: „Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că ducele Salanus(liderul bulgarilor din dreapta Tisei) i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se neagă.

Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila (Ungurii începuseră să se revendice drept urmași ai hunilor, cu care fuseseră identificați de cărturari occidentali, printre altele și pentru a-și justifica pretențiile de stăpânire ale unor teritorii care fuseseră cândva sub dominația hunilor lui Attila), care se numea biciul lui Dumnezeu, şi chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest teritoriu de la strămoşul meu, dar acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol (Menumorut face apel la suzeranitatea împăratului de la Constantinopol, care în calitate de continuator al Imperiului roman, se bucura de o legitimitate superioară celei a lui Attila, presupusul înaintaș al lui Arpad. Pe de altă parte, Imperiul Bizantin reprezenta, cel puțin teoretic, o forță politică și militară capabilă să se opună expansiunii lui Arpad), nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele“.

Şi zicându-le acestea, le-a dat permisiunea să plece. Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, s-au dus grabnic la stăpânul lor, şi, sosind, au transmis lui Arpad ce a spus Menumorut. Iar ducele Arpad şi nobilii săi aflând aceasta s-au aprins de mânie, şi au ordonat ca îndată să se trimită o armată împotriva lui. […] Menumorut a fost cuprins de o atât de mare groază încât n-a mai îndrăznit să-şi ridice mâna, căci toţi locuitorii se temeau de ei foarte mult. Când a auzit Menumorut că Usubuu şi Veluc, cei mai buni războinici ai ducelui Arpad, vin contra lui cu o puternică armată, precedată de secui, s-a temut foarte mult şi contra lor nu a îndrăznit să le iasă în cale […]. Atunci, lăsând liberă mulţimea de ostaşi în fortăreaţa Bihor, ducele Menumorut, cu soţia şi fiica sa, au fugit din faţa lor, şi a încercat să se adăpostească în pădurea Ygfon(pădure situată la stânga Tisei, spre Transilvania). Usubuu şi Veluc, şi toată armata lor, au început să înainteze călări împotriva fortăreţei Bihor, şi şi-au aşezat tabăra lângă râul Iuzos(în Bihor, spre Criș.). Iar în a treia zi, orânduindu-şi armatele, au plecat spre castrul Belland(există și părerea potrivit căreia n-ar fi vorba de o localitate, Belland sau Bellarad, ci de gerunziul bellando).

În acest caz, traducerea ar fi: „au plecat spre castru luptându-se“.), şi din cealaltă parte ostaşii strânşi din diferite neamuri(fapt de altfel frecvent întâlnit în această epocă și în alte zone) au început lupta împotriva lui Usubuu şi a lui Veluc. Secuii şi ungurii au ucis mulţi oameni prin lovituri de săgeţi. Usubuu şi Veluc au masacrat cu balistele 125 de ostaşi. Şi s-au luptat între ei douăsprezece zile şi din soldaţii lui Usubuu au fost ucişi 20 de unguri şi 15 secui. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţii şi voiau să pună scări pe ziduri, ostaşii ducelui Menumorut, văzând îndrăzneala ungurilor, încep să se roage de aceste două căpetenii militare şi, deschizându-le fortăreaţa, au venit în picioarele goale rugându-se înaintea lui Usubuu şi Velec, şi punându-le acestora sentinele, Usubuu şi Velec ei înşişi au intrat în fortăreaţă şi au găsit acolo multe avuţii ale ostaşilor.

Şi auzind aceasta Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga a fost cuprins de o mare teamă şi a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diverse daruri, şi i-a rugat ca ei înşişi să fie favorabili păcii şi să lase pe solii săi să meargă la ducele Arpad, pentru a-l anunţa că Menumorut, care iniţial, prin solii săi, cu o inimă bulgărească (în textul latin se găsește expresia bulgarico corde. Anonymus mai folosește și cu alte ocazii această expresie, sau altele înrudite, de tipul bulgarico more, „după obiceiul bulgăresc“, în contexte în care, ca și aici, vrea să evidențieze aroganța deșartă a dușmanilor ungurilor, indiferent de etnia acestora), i-a comunicat că refuză de a-i da vreo palmă de pământ, în prezent, prin aceiaşi soli, învins şi prosternat, nu stă la îndoială pentru a-i da tot teritoriul, şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa. […] Iar ducele Arpad, când a auzit că fiica lui Menumorut este de aceeaşi vârstă cu fiul său, Zulta, n-a amânat cererea lui Menumorut şi a acceptat pe fiica lui ca soţie pentru Zulta, cu teritoriul promis lui, şi, trimiţând delegaţi la Usubuu şi Velec, le-a dat împuternicirea să celebreze căsătoria şi să primească pe fiica lui Menumorut ca soţie pentru Zulta şi pe fiii locuitorilor, luaţi ca ostateci, să-i aducă cu ei şi ducelui Menumorut să-i dea fortăreaţa Bihor”.

Menumorut continuă astfel să dețină o stăpânire teritorială, dar în calitate de supus al lui Arpad.

Bibliografie

Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, editura Corint, București, 2001
Răzvan Theodorescu, Victor Spinei (coordonatori), Istoria românilor, vol III- Genezele românești, ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Enciclopedică, București, 2010