La începutul anului 1475 călare din Florența ieșea Ludovico Buonarroti împreună cu soția sa gravidă, Francesca di Neri di Miniato del Sara, pentru a-și lua în primire postul de primar al satului Caprese. Acolo avea să se nască pe 6 martie Michelangelo, viitorul artist de geniu.

În 1476 Ludovico se întoarce la Florența și își lasă copilul în grija unei doici, soția unui pietrar de pe propietatea pe care o aveau la Settigano. Peste ani Michelangelo va glumi spunând că acolo la Settigano meșteșugul l-a supt o dată cu laptele doicii. Băiatul și-a petrecut primii ani jucându-se printre blocurile de piatră și sunetul ciocanelor, visând să învețe și el cântecul pietrei. Părinții aveau însă alte planuri. Voiau să-l facă funcționar și de aceea îl dau la dascălul de gramatică Francesco da Urbino, cel care îi învăța pe mulți florentini morfologia și sintaxa. Substantivul și conjugările nu s-au prins de micul Michelangelo, fiindcă acesta chiulea, iar caietul său în loc să fie umplut cu analiză sintactică, era plin cu schițe și desene. Nici latina, anatomia sau științele naturii nu s-au prins de el. Când Ludovico îl întreba pe dascăl ce mai face fiul său, da Urbino îi spunea că este unul dintre cei mai leneși copii pe care i-a avut. Tatăl se mâhnea și deseori îl bătea și la școală și acasă, dar copilul, încăpățânat, spunea că vrea să se facă artist.

Pe 1 aprilie 1488, tatăl, încruntat și mâhnit că nu o să se aleagă nimic de capul băiatului său, mai mult în silă, îl ia de mână și-l duce la meșterii Domenico și David Ghirlandaio și semnează cu ei un contract de ucenicie pe 3 ani, ca să-l învețe pe fiul său să deseneze, să picteze și „să facă tot ce i se va cere”. Meșterii care tocmai atunci pictau în biserica Santa Maria Novella, se obligau să plătească(fapt rar pe vremea aceea) părintelui acestui ucenic șase florini de aur în primul an, opt în al doilea și zece în al treilea. La 13 ani, voința lui Michelangelo se impusese: nu avea să fie nici conțopist în vreo cancelarie și nici negustor. Prima întâlnire cu Domenico Ghirlandaio a fost pe schelăria bisericii. Meșterul îi zâmbește în timp ce ucenicii care amestecau vopsele sau spălau pensule își dădeau coate și râdeau de noul lor coleg neștiutor într-ale artei. Nepriceperea i se citea pe față când privea cu uimire chipurile conturate pe pereții proaspăt tencuiți cu mortar special. Stăpân pe viața lui, eliberat de constrângerile părintești, Michelangelo pornea pe un drum necunoscut, spre izbândă sau înfrângere. Talentul și abnegația ies repede la iveală.

Într-o zi Francesco Granacci, viitor mare pictor, coleg și intim prieten al lui Michelangelo, îi arată o bucată de hârtie pe care era zugravită povestea sfântului Anton bătut de demoni, a lui Martin Schongauer. Buonarroti o transpune pe lemn. Desenează cu grijă nu doar pe sfânt, dar și monștrii care îl torturau. Pentru a-și da seama ce are de făcut se duce la pescuit ca să vadă ochii peștilor, ce formă și ce culoare au, cum le sunt aripile cu care înoată. Voia ca monștrii pe care îi picta să aibă corespondent în natură. Felul în care a zugrăvit această încercare a adus laudele tuturor celor care au văzut-o. Altă dată, copiind un cap, mai mult în glumă, Michelangelo afumă hârtia, ca să-i dea aspectul de vechime al originalului. Păstrează originalul și dă înapoi copia făcută de el. Propietarul nici nu și-a dat seama. La fel și colegii pictori. Michelangelo ajunge astfel prețuit, dar și puțin temut. Toată Florența aude de talentul său, și după doar un an de ucenicie, este invitat de Lorenzo de Medici (”Magnificul”) să studieze în atelierul sculptorului Bertoldo.

Aici Buonarroti s-a îndrăgostit de piatră. Simțea o senzație plăcută, voluptuoasă, avea ceva de înfruntat, de biruit. Piatra i se opunea. Nu mai era vorba de pensule îmbibate în vopsea cu care să mângâi o suprafață netedă. Își dă seama că după cum lovești în daltă, după cum o îndrepți, după sunetul pe care îl dă, va ști ce o să iasă din piatră, ce o să cadă o dată cu cioburile și ce o să rămână: un umăr, un sân, niște buze. În clasa lui Bertoldo avea mulți colegi talentați, însă Michelangelo era mereu ursuz și distant. Chit că avea ce învăța de la colegi, considera că stilul său nu trebuie să aibă influențe. Uneori, după ce se termina ziua de lucru, elevii se duceau prin cârciumile de lângă atelier și chefuiau. Nu și Buonarroti. Dacă ziua era tăcut și supus, întotdeauna mohorât, se achita corect de treaba ce i se dădea să o facă, noaptea era transfigurat, fața i se însenina, devenea prietenos, stâtnd de vorbă cu siluetele pe care le cioplea fără răgaz, în piatra pe care o însuflețea.

Bucuria singurătății, sculpând viitorul său de renumit artist, era infinit mai mare decât a celorlalți tineri care își iroseau timpul în chefuri nesăbuite, risipindu-și totodată și bruma de talent pe care o aveau. În puținele ocazii în care vorbea cu colegii, îi ironiza uneori pe cei care nu-și făceau treaba cu trebuie. Așa s-a întâmplat și cu Pietro Torrigiano, sculptor care va avea un rol determinant în introducerea Renașterii în Anglia. Pietro, supărat de vorbele lui Michelangelo i-a tras un pumn atât de tare încât „am simțit cum cartilajul și osul i se sfarmă precum un biscuite”. Bunonarroti a fost astfel desfigurat pe viață, această sluțire adâncindu-i timiditatea, bizarul sentiment de inferioritate ce-l măcina și-l va face să ocolească petrecerile de tot felul. Agresorul (care va avea o carieră umbrită de caracterul agresiv) va fi forțat să părăsească Florența și după spusele sale va purta până în mormânt vina de a-l fi lovit pe marele artist.

Michelangelo pentru a găsi inspirație avea o metodă specială. Deseori rătăcea în mijlocul naturii, prin împrejurimile Florenței, să-i măsoare cu privirea cupolele și campanilele(turnurile) pentru ca apoi să se întoarcă în oraș și să admire clădirile de aproape. Într-o zi, când terminase de cioplit un cap de faun bătrân, vine în vizită Lorenzo de Medici. Acesta este umit de splendoarea operei, dar, cumpătat în laude, cu un surâs binevoitor spune: ”O! Dar de ce i-ai lăsat toți dinții în gură? Nu știi că moșnegilor de vârsta lui le lipsește adesea măcar un dinte?” Observația îl doare atât de tare încât i s-a părut o veșncie până când cel supranumit „Magnificul” a plecat de lângă el. Se apucă și sparge mâhnit dintele faunului. A doua zi Lorenzo trece iar. I s-a părut că tânărul îl știrbise pe faun atât de bine încât îi zice: „Tinere! Spune-i tatălui tău că mi-ar face plăcere să stau de vorbă cu el”.

Fericit, aleargă la părinte. O noapte întreagă a trebuit să i se explice tatălui importanța evenimentului și diferența între un tăietor de piatră și un sculptor. Până la urmă se lasă înduplecat. Când se prezintă la palat, Lorenzo îi laudă fiul și îi cere să i-l încredințeze ca să-i cultive talentul în propia-i casă. Apoi îl întreabă ce ar putea să facă astfel încât să i se îndeplinească dorința. Bătrânul Ludovico spune: „N-am învățat în viața mea nicio meserie, dar până acum am trăit din mijloacele mele și din puținul pe care mi l-au lăsat părinții. Nu m-am mulțumit să păstrez bunurile moștenite, le-am crescut pe cât vrednicia mi-a îngăduit”. Lorenzo în conduce spre ușă spunându-i:

”Bine! Vezi dacă găsești în Florența vreo treaba pe care ai putea să o faci…te voi ajuta”. Nu peste mult timp tatăl artistului se întoarce si zice: ”Ajutorul de vamă al lui Marco Pucci a murit și cred că aș putea să mă descurc binișor în funcția asta”. Lorenzo îl bate pe umăr mirat că bătrânelul cerea o nimica toată. „N-ai să te îmbogățești niciodată, dar dacă vrei postul ăsta e al tău până se va ivi o slujbă mai bună”. Pentru Michelangelo era o fericire de nedescris. Ajunsese în casa unde dacă nu puteai să discuți pe marginea dialogurilor lui Platon, nu aveai ce căuta. De acum încolo numele Buonarroti putea cuceri lumea.