Mihail Sadoveanu- ”Fericirea este în noi, niciodată în jurul nostru”


Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu s-a născut pe 6 noiembrie 1880 la Pașcani. Tatăl său, bărbosul și destul de bogatul avocat Alexandru, provenea dintr-o familie din Oltenia(Sadova), iar mama sa, Porfira Ursachi era strănepoată de baci din nordul Moldovei. În 1888, în localitatea natală, Mihail a început să deprindă cititul din Abecedarul lui Creangă cu învățătorul Busuioc, evocat mai târziu în scrierile sale cu numele de ”domnul Trandafir”. Își continuă studiile la gimanziul ”Alecu Donici” din Fălticeni, la liceul ”Național” din Iași în clădirea fostei Academii Mihăilene. Debutul literar deja și-l face la doar 17 ani, în 1897 când publică sub numele de Mihai din Pașcani în săptămânalul umoristic Dracul. Studiile și le finalizează la Facultatea de Litere și Drept din București. Despre perioada studenției își amintește cu un aer romantic: ”Eram ca D’Artagnan: aveam extrem de puțini bani în buzunar, dar n-aveam cal de vânzare și nici resursele gascognului. El avea spada, eu eram complet dezarmat”.

În 1901 se căsătorește. Va avea mulți copii pe care îi va crește patriarhal, neezitând să folosească biciul pentru a-și pedepsi odraslele. Pentru tot restul vieții marea mulțumire a lui Mihail Sadoveanu va fi că era în stare să-și întrețină numeroasa familie, să-i deprindă pe cei mici să trăiască în mijlocul naturii, întocmai ca micii eroi din frumoasa povestire ”Dimineți de iulie”. În mai multe rânduri a plecat din orașele mari Iași și București, urmat de toată familia, ca să-și găsească tihnă pentru scris. Cu prilejul deselor călătorii, într-un popas mai lung sau mai scurt pe la mănăstiri, în căldarea unei văi lângă un izvor care forfotea sub stâncă, în dumbrăvi înverzite sau în desișul tainic și neguros la vreunei păduri, nu de puține ori s-a gândit să-și aleagă un loc liniștit pentru muncă. S-a oprit mai mult mai mult însă la Fălticeni, acolo unde pe vremuri și-a trăit Ion Creangă aventurile memorabile la școala de catiheți. În 1903, la invitația lui Ștefan Octavian Iosif acceptă să scrie la ”Sămănătorul”, ocazie cu care se mută în București. În vremea când literatura era socotită un lux, Sadoveanu s-a hotărât să trăiască doar din scris. De aceea a părăsit în 1905 slujba destul de bună pe care o avea la Ministerul Artelor și se întoarce la Fălticeni.

Acolo, pe ulița Rădășenilor a cumpărat o livadă cu o casă mare în mijloc, împrejmuind-o cu zaplaz(uluci), a sădit vie, și-a făcut grădină de zarzavat, a adus stupi și găini de rasă, iar pentru copii a ridicat un scânciob. În apropiere era pădurea ”ca o streașină verde”, iar în zarea dinspre Prut se unduiau dealurile. În acest decor soseau scurtele misive de la Iași ale lui Garabet Ibrăileanu: ”rog trimite răpede material pentru revistă”, cuvinte aprige care domoleau o vreme zumzetul jocurilor din livada cu stupi și copii. Când scriitorul se închidea în birou ”se umbla în vârfurile picioarelor”. Nu se mai trânteau uși, nu se mai făceau zgomote căci „sst, tata lucrează”. ”Cât ai bate din palme, bucata era gata. Tata ieșea din birou ceva mai roș la față, cu sprânceana încordată, ușor transpirat, cu foile în mână, căutând pe cineva să le citească. Apoi, după ce le transcria singur de mână, le punea într-un plic alb și le trimitea…”. Sadoveanu lucra foarte mult cu aerul cel mai simplu și cel mai firesc. ”Dumbrava minunată” înainte de a fi scrisă a fost povestită în taină uneia dintre fiicele sale, care a recunoscut în Lizuca firea și obrazul uneia dintre surorile sale. Trei-patru zile, cu zâmbetul pe buze, fata a scris în caiețelul ei de școală cu scoarțe albastre întâmplările cu Patrocle, Sora Soarelui și Sfânta Miercure dictate de tatăl ei.

Munca nu-l împiedica pe Mihail Sadoveanu să trăiască intens. Își dădea copiii în scânciob, organiza în livadă partide de popice între copii și prietenii săi poeții George Topîrceanu și M. Codreanu, oaspeți aduși de la Iași cu o birjă veche trasă de doi cai. Sadoveanu era sobru, puternic, bun, înțelept. De aceea prietenii îl iubeau și îl înconjurau cu multă căldură. Topîrceanu îi era cel mai aproape. Cu Demostene Botez și Mihail Sevastos mereu se ținea de pozne. Cu doctorul și scriiotrul I.I. Mironescu, Sadoveanu l-a purtat pe Panait Istrati, abia întors din Franța, la Cheile Bicazului. Pescuitul și vânatul l-au adus aproape de Brătescu-Voinești. Cu Stere, Ibrăileanu, M. Carp, Izabela Sadoveanu, D.D. Pătrășcanu a colindat țara, poposind pe la mănăstiri și acultând pe înserat din cerdac de lemn toaca și clopotele.

Deși îi place să petreacă timpul în peisajul idilic de la Fălticeni, meritele artisitice îl readuc în viața citadină intensă. În 1910 este numit director al Teatrului Național din Iași. În 1917 este mobilizat și luptă la Mărășești. În 1918 se stabilește în capitala Moldovei în vechea casă cu grădină și livadă a lui Mihail Kogălniceanu. Bogata activitate literară determină ca la doar 42 de ani, pe 9 iunie 1923, să fie acceptat în rândurile Academiei Române. Sadoveanu a fost în perioada interbelică un model de sustenabilitate a carierei literare, inspirându-i pe mai mulți tineri să se apuce de scris. În 1927 își permite să călătorească în Olanda, iar în 1930 la Istanbul împreună cu Ionel Teodoreanu și soția acestuia, Ștefania Velisar. Activitatea sa literară, la fel ca și a celorlalți scriitori, va cunoaște o perioadă mai puțin fastă după 1947. Mihail Sadoveanu trece la cele veșnice pe 19 octombrie 1961, la ora 9, lăsând în urmă titluri deosebit de importante ale literaturii române precum: Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi, Zodia Cancerului, Baltagul, Creanga de aur, Hanu Ancuței.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici