Mihnea al III-lea, demn urmaș al lui Mihai Viteazul


rama-mihnea

În secolul al XVII-lea în Țara Românească şi Moldova nu mai avem figuri strălucite de conducători de oşti. Radu Mihnea al III-lea este singurul domn care în anul 1658 va îndrăzni pentru câteva luni să se alieze cu Gheorghe Rákóczi al II-lea, voievodul Transilvaniei, şi să poarte război cu turcii. Mihnea al III-lea a trăit la turci, la influentul Kenan paşa, fiind până la vârsta de 40 de ani foarte credincios otomanilor. Urcat pe tron însă, s-a ridicat împotriva lor şi le-a declarat război.

georg-kopp-batalia-de-la-selimbar-sec-17

Domnia sa începea într-un moment dificil, Țara Românească fiind pustiită de turci şi de tătari, în urma răzvrătirii predecesorului său Constantin Şerban. Noul domn vroia să-l imite pe Mihai Viteazul. Astfel îşi schimbă numele pentru a semăna cu acesta din urmă. începând cu documentul din 13 iunie 1658 adresat Episcopiei Râmnicului îşi spune „Io Mihail Radu ighemon, conducător şi arhiduce al părţilor transalpine”. Pe plan diplomatic, prin titulatura sa, Mihnea va fi printre ultimii domni care va folosi termeni ce aminteau de tradiţia stăpânirilor munteneşti în Ardeal, din vremea lui Mircea cel Bătrân (Amlaşul şi Făgăraşul): ”Io, Mihail Radu voievod şi ighemon ţării Româneşti, principe şi arhiduce al părţilor Valahiei Transalpine”, cum apare în documentul emis la 5 iulie 1658, folosind şi acvila bicefală pe care o va introduce în armele sale, în sigilii şi în steag. De la început a încercat să-i atragă de partea sa pe marii dregători ai predecesorilor săi. Alături de el i-a păstrat pe Stroe Leurdeanu, numit mare vistier. Ca mare logofăt a rămas Constantin Cantacuzino, cumnatul rivalului său Constantin Șerban.

Tătari sec. XVII

Tătari sec. XVII

Alianţa cu Transilvania a fost unul dintre pilonii de bază ai politicii sale externe

În sistemul de relaţii ale lui Mihail Radu, ca şi în timpul înaintaşilor săi, alianţa cu Transilvania a constituit unul dintre pilonii de bază ai politicii sale externe. Este binecunoscută dorinţa domnitorului român de a-şi elibera ţara de sub suzeranitatea otomană, iar în principele ardelean Gheorghe Rákóczi vedea pe cel care avea forţa de a se opune Porţii Otomane. Astfel, la 4 octombrie 1659, la Târgu Mureş, Ignatie, mitropolitul Ţării Româneşti, Radu mare logofăt şi Gabriel Tamaş, vicar apostolic al Moldovei şi Ţării Româneşti, împuterniciţi de domnul Mihail Radu, încheie un tratat de prietenie şi bună înţelegere cu principele Gheorghe Rákóczi al Transilvaniei din regatul Ungariei şi comite al secuilor. În document se face referire şi la tradiţia bunelor relaţii dintre cele două ţări, precizând că înţelegerea s-a perfectat, dorind să se urmeze exemplele demne de laudă ale înaintaşilor.

Gheorghe Rákóczi

Gheorghe Rákóczi

Boierii n-au fost de acord cu răscoala antiotomană iniţiată de domnitor

Pregătind răscoala antiotomană, voievodul a încercat să-şi întărească armata. El i-a atras de partea sa pe slujitorii nemulţumiţi, a înfiinţat noi steaguri de slujitori, îndeosebi dorobanţi, a comandat tunuri la Sibiu. Pentru a face rost de bani şi de oameni pentru oaste a impus răscumpărarea silită a unor sate de rumâni. Foştii rumâni puteau prin plata unei taxe să se înscrie la breslele militare. “Neamul dorobănţesc” a primit cu bucurie măsurile lui Mihnea de întărire a oastei. Boierii însă nu au primit cu aceeaşi bunăvoinţă măsurile sale. Idealul lor era menţinerea păcii, care se putea realiza doar prin supunerea faţă de Poartă. Când şi-au dat seama că deşi venit la domnie ca om al turcilor, Mihnea nu le va asigura această pace, boierii au refuzat să accepte planul său de răscoală antiotomană, bazat doar pe sprijinul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea. La Teleajen, în drum spre Transilvania, marele vistier Pârvu Vlădescu şi alţi boieri l-au părăsit pe domn, atrăgând şi o parte a oastei. care i-a însoţit în tabăra turcească, unde au arătat planurile sale antiotomane, cerând domn pe Preda Brâncoveanu. Prezentându-se cu mult curaj înaintea paşii, Mihnea a reuşit să-i câştige încrederea, executând apoi pe ascuns pe boierii trădători, în frunte cu banul Preda Brâncoveanu, vistierul Pârvu Vlădescu şi postelnicul Istrate Leurdeanu, şi alţii. Constantin Cantacuzino, aflat la Filipeşti, judeţul Prahova, a scăpat fugind peste munţi cu numeroasa sa familie, ajungând în cele din urmă în Moldova.

Document semnat de Mihnea al III-lea

Document semnat de Mihnea al III-lea

În vara anului următor, 1659, după tratative cu Gheorghe Rákóczi al II-lea, aflat în Partium, şi cu elemente sud-dunărene, asigurându-şi cel puţin teoretic sprijinul acestora, Mihnea al III-lea a declanşat răscoala antiotomană. Mai înainte însă a cerut părerea boierilor şi din nou confruntat cu atitudinea negativă a acestora, pentru a preveni o nouă trădare, a luat o măsură demnă de Alexandru Lăpuşneanu. în iulie 1659, cu prilejul unui ospăţ la curte, a ucis un număr mare de boieri, peste 30, în frunte cu spătarul Udrişte Năsturel. Acţiunea antiotomană a fost declanşată la 12 septembrie 1659, prin uciderea gărzii turceşti de la curte, apoi a turcilor din Târgovişte, şi în cele din urmă din ţară, numărul acestora ajungând la câteva mii. în următoarele două săptămâni au fost atacate raialele Giurgiu, Brăila şi Turnu, iar dincolo de Dunăre, Rusciuk, Nicopole şi Măcin. La 12 octombrie 1659 prin tratatul încheiat de principele Rákóczi la Bran, cu Constantin Şerban, acesta din urmă îi ceda lui Mihnea drepturile de stăpânire asupra ţării Româneşti, în schimbul unui ajutor pentru redobândirea scaunului Moldovei.

Timișoara secolului XVII

Timișoara secolului XVII

În sfârşit la 15 octombrie 1659 Gheorghe Rakoczi al II-lea a trecut în Țara Românească lângă Rucăr unde s-a întâlnit cu Mihnea la III-lea, stabilind planul viitoarei acţiuni antiotomane. Rákóczi trebuia să atace Lugojul şi Caransebeşul, Consantin Şerban după ce va fi ocupat tronul Moldovei urma să oprească intervenţiile tătarilor, iar Mihnea al III-lea să-i atace pe turci la sud de Dunăre. Doar că acţionând separat, cei trei au fost învinşi pe rând, mai întâi Constantin Şerban, în Moldova cam în acelaşi timp când era înfrânt Rakoczi în Ardeal. Mihnea deşi i-a biruit pe turci la Frăteşti, la 23 noiembrie 1659, a fost nevoit să părăsească asediul Giurgiului şi atacat de turci şi tătari a fost înfrânt la începutul lui decembrie 1659 în apropiere de Călugăreni. Astfel că Mihnea a fugit în Transilvania ajungând la Râşnov la 3 decembrie 1659. Întâlnirea cu Gheorghe Rákóczi al II-lea la asediul Sibiului de către acesta la începutul lui decembrie 1659 nu a avut niciun rezultat şi Mihnea a trecut prin secuime îndreptându-se spre Satu Mare. Aici la 5 aprilie 1660, după o masă îmbelşugată oferită de celălalt pribeag, Constantin :erban, Mihnea a murit. Se presupune că voievodul ar fi fost otrăvit.

Satu-Mare veacului XVII

Satu-Mare veacului XVII

Comoara lui Mihnea a rămas în cetatea Sătmarului

După moartea domnitorului s-a trecut la inventarierea bunurilor pe care le avea asupra sa:
“În sertarul lăzii un hanger foarte frumos cu pietre. În lăzi sunt acestea: un desag de piele neagră. Pe de o parte este într-însul aur, pe cealaltă o roată frumoasă. Un turban alb, dintr-o parte în pungă roşie ceva lucruri de aur, în altă parte iarăşi într-o pungă roşie aur, şi două lanţuri de aur, doi cercei cu ceva mărgăritare. Şi podoabe puţine femeeşti. Într-un alt desag alb este într-o pungă lungă de pânză albă o grămadă de aur. În altă parte, aur cusut într-un brâu de drum: aur într-o pungă mică de piele: inele de aur, lanţ de aur şi un brânz de zmaragd. Într-un desag de păr, pe de o parte o brăţară de aur cu pietre, o mulţime de dantelă, podoabe femeeşti, un brâu de aur, un lanţ de aur cu pietre, trei brăţări de aur, o coroană de aur cu pietre, câteva mărgăritare legate într-o fotă pestriţă.

coroana

În altă parte icoana Mariei, basma aurită, coroniţă de aur, două brăţări frumoase cu rubine, 12 bucăţi frumoase de mărgăritar, trei cercei cu rubine, un lanţ de aur frumos cu rubine slabe, o podoabă frumoasă pentru fruntea femeiască în patru bucăţi, două şiruri de mărgăritare pentru atârnat la gât, un lanţ de aur cu atârnătoare frumoase cu pietre, o pereche de brăţări, alte fără piatră, o altă pereche de brăţări cu rubine, brăţară lată de aur, o pereche de copci de aur, câteva boabe de mărgăritar. Sabie de aur dată de domnul nostru, oglindă de mână. Într-o fotă albastră trei pahare de argint, o cană de spălat, două ceşti, o cană de spălat, o pereche de scări de şa de argint, o cruce de argint aurită. într-un desag de păr haină albă, manta turcească, o scară, o manta roşie, două mintene căptuşite cu samur, cu croiu unguresc, o căptuşală de samur. Într-un sipet trei mintene căptuşite cu samur, nişte pahare de argint, tipsii, nasturi.

cetatea-ardud1

În alt sipet o căptuşeală nouă de samur, o căciulă de samur, un guler de samur, o şubă cu fir de aur căptuşită cu samur, câteva lucruri de argint. În ladă era pus un băţ frumos cu curea de piele de balenă cu pietre, un paloş scurt, mărunţişuri. Într-o altă ladă se află trei perechi şi jumătate de pistoale, scule pentru şapte cai, din care una n-are preasenă: şase paloşe, o manta căptuşită cu samur, într-o ladă în afară şase puşti. Dolman galben de camucă, două matale rele, un gaftan verde, 13 ceaprazuri, 4 alabarde, 4 arcuri de mână, o puşcă de ienicer, într-un chilim pestriţ câteva materii frumoase cu aur şi camucă. Nouă poveri sub pecete, pe cari nici nu le-am privit, în ele arme şi ceva haine, două scuturi, unul cu turchie, arc de mână cu toc, cu săgeţi, pe cari le-a purtat el însuşi. Zece şei: nouă cu scofium, una nu e cu scofium. Zece cai de călărie pe cari i-au dus în cetate. Sunt câţiva cai râioşi cari nu sunt pentru grajd.” Două luni mai târziu murea şi Gheorghe Rakoczi al II-lea, rămânând doar Constantin Şerban pretendent la scaunul Ţării Româneşti sau al Moldovei.

Leave a Reply