Nicolae Bălcescu (29 iunie 1819, Bucureşti – 29 noiembrie 1852, Palermo, Italia) a fost un istoric, prozator, economist, doctrinar militar, om politic, diplomat, revoluţionar şi strălucit fruntaş al generaţiei paşoptiste. Părinţii lui erau originari din Bălceşti (Vâlcea), unde mama, Zinca Bălcescu (care şi-a păstrat numele de familie şi după căsătoria cu pitarul Barbu sin Petre, tatăl lui Bălcescu), avea o moşie. Făceau parte din mica boierime, cu averea mereu în scădere după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi după moartea prematură a tatălui, în 1824.

Bălcescu şi-a început instrucţia şcolară în familie, cu un dascăl grec. Din 1832 este elev la Colegiul „Sf. Sava”. Aici îl cunoaşte pe Ion Ghica. De la profesorul bănăţean Eftimie Murgu îşi însuşeşte primele elemente de filosofic. La 19 ani se angajează în armată cu gradul de iuncher şi predă, ca învăţător, cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată ostaşilor. Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, devine preocuparea dominantă, ceea ce are ca urmare şi orientarea tânărului ofiţer spre gruparea naţională, condusă de colonelul Ion Câmpineanu. În 1840 participă la mişcarea revoluţionară iniţiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu, judeţul A. Vaillant, C. Telegescu). Mişcarea fiind desco­perită de autorităţi, iar complotiştii arestaţi, Bălcescu, socotit minor, este condamnat numai la trei ani de recluziune la mănăstirea Mărgineni. După o detenţie grea, care i-a şubrezit sănătatea, este graţiat în aprilie 1842. Din 1843, se află printre membrii de bază ai unei societăţi literare; împreună cu I. Ghica şi Chr. Tell, întemeiază societatea secretă „Frăţia”, având ca deviză „Drep­tate, Frăţie”. Călătoreşte prin provinciile româneşti, în căutarea vestigiilor istorice, şi leagă prietenii cu moldovenii V. Alecsandri, C. Negri, M. Kogălniceanu şi cu ardeleanul G. Bariţiu.

Cu stu­diul Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum (1844), prima sa colaborare la revista ieşeană „Propăşirea”, se afirmă ca unul dintre cei mai competenţi istorici ai românilor, apreciat de Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, I. Heliade-Rădulescu. În 1845, în Asociaţia literară, este ales secretar, împreună cu I. Voinescu II. În acelaşi an, în colaborare cu Aug. T. Laurian, el scoate „Magazin istoric pentru Dacia”, îşi continuă călătoriile de studii prin ţară, dar, în 1846, şi pentru a evita noi represiuni din partea stăpânirii, pleacă în Apus.La Paris, se reîntâlneşte cu M. Kogălniceanu (cu care proiectează alcătuirea unui dicţionar biografic al personalităţilor din istoria românilor), C.A. Rosetti, I. Ghica, Ion şi Dimitrie Brătianu. Ia parte la şedinţele Societăţii studenţilor români din Paris, precizându-şi orientarea şi programul politic. Atmosfera revoluţionară din rândurile studenţilor români este întreţinută şi de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată şi asupra lui Bălcescu. În bibliotecile pariziene, cum va face şi în oraşele Italiei, el adună documente privitoare la epoca lui Mihai Viteazul. După şapte luni de la sosirea în Franţa, apar primele semne ale bolii de plămâni care îl va doborî peste câţiva ani. Pleacă în Italia, unde se întâlneşte cu V. Alecsandri.

În vara anului 1847, e din nou la Paris, unde face propagandă în presă în favoarea emancipării Ţărilor Române şi pentru reforme sociale demo­cratice. În februarie 1848, izbucneşte revoluţia în Franţa. Bălcescu, om cu o rară vocaţie de revoluţionar, trăieşte intens evenimentele şi e fericit că poate trimite în ţară prietenului Alecsandri o bucată de catifea smulsă din tronul regelui Louis-Philippe. Se întoarce în ţară în aprilie 1848. Împreună cu I. Ghica şi Al. G. Golescu-Negru (Arăpilă), face parte dintr-o comisie exe­cutivă aleasă de comitetul revoluţionar român. Colaborează la redactarea proiectului de constituţie şi a Proclamaţiei, insis­tând, într-o dispută neîntreruptă cu mulţi dintre conducătorii mişcării, pentru menţinerea articolului 13 privitor la desfiin­ţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.
După izbânda revoluţiei, la 11 iunie 1848, este numit în fruntea Departamentului relaţiilor externe, dar renunţă repede şi preferă funcţia de secretar al Guvernului provizoriu. În tot timpul evenimentelor din 1848, el a reprezentat, în opoziţie cu majoritatea noilor miniştri, atitudinea cea mai intransigentă, atât în relaţiile cu puterile străine care ameninţau cu invazia (Rusia şi Turcia), cât şi în aplicarea reformelor sociale anunţate în Proclamaţia de la Islaz. Este adeptul rezistenţei armate în cazul unui atac străin, cere în şedinţele Guvernului provizoriu împroprietărirea ţăranilor prin despăgubiri, eliberarea ţiganilor robi, votul universal şi direct. În acelaşi scop, colaborează la redactarea ziarelor „învăţătorul satului” şi „Popolul suveran”.

După înlocuirea Guvernului provizoriu cu o Locotenenţă domneas­că, Bălcescu este propus în deputăţia care va pleca la Constantinopol pentru a obţine recunoaşterea unor reforme. Misiunea eşuează, ca şi întreaga mişcare, şi apelurile sale pentru o mobilizare armată rămân zadarnice. Întors în ţară la 13 septembrie, este arestat de turci şi îmbarcat într-o ghimie, pe Dunăre, împreună cu ceilalţi conducători ai revoluţiei, în vederea expulzării din ţară. Refugiat în Transilvania, urmăreşte acţiunile revolu­ţionare ale maghiarilor şi românilor, aflaţi, spre marele său regret, în conflict.În februarie 1849, ajunge la Constantinopol. Este secretar al emigraţiei române şi participă la unele acţiuni politice care urmăreau, pe cale diplomatică, o tardivă salvare a revoluţiei din Muntenia. Decepţionat de nesfârşitele rivalităţi şi conflicte dintre emigranţi, pe care nu reuşeşte să le poto­lească, se îndreaptă din nou spre Ardeal, atras de posibilitatea de a orienta mişcarea condusă de Avram Iancu, în vederea reactivării revoluţionare şi a celorlalte provincii româneşti. În numeroasele întâlniri cu conducătorii revoluţiei ungare (L. Kossuth, generalii Bem şi Perczel), încearcă să obţină din partea acestora recunoaşterea drepturilor românilor din Transilvania. Propunerile lui, în numele revoluţionarilor români, sunt acceptate doar când armata revoluţionară ungară este înfrântă. Mereu în primejdie de a fi arestat, Bălcescu se refugiază pentru o lună în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni.

În octombrie 1849, este din nou la Paris, făcând mari eforturi de a organiza emigraţia pentru pregătirea unei noi revoluţii. La începutul anului următor, călătoreşte la Londra pentru o întrevedere cu lordul Palmerston şi încearcă, printr-o perse­verentă activitate diplomatică, să câştige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor. Întors la Paris, publică Question economique des Principautes Danubiennes (1850). În noiembrie 1850, Bălcescu scoate revista „România viitoare” (număr unic). Mâhnit de conflictele dintre exilaţii români, bolnav, renunţă în mare măsură la activitatea politică şi se consacră redactării monografiei istorice Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. În primăvara anului 1851, slăbit de boală, se stabileşte lângă Paris, la Viile d’Avray. Spre sfârşitul anului, în căutarea unei clime mai favorabile, se mută la Hyeres, însoţit de Sevastiţa, sora lui, şi de Maria Cantacuzino. La sfârşitul lunii aprilie 1852, porneşte spre Constantinopol, cu gândul de a se stabili în Moldova. La 8 septembrie, trece Dunărea pe malul românesc şi, pentru câteva ore, la pichetul din Turnu Măgu­rele, se întâlneşte cu mama lui. În octombrie, se îndreaptă singur spre Italia, trece prin Neapole şi se opreşte la Palermo, unde moare după scurtă vreme. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.