Occidentalii deseori asociază România, Transilvania cu vampirul Dracula. De unde provine acest cuvânt totuși? Primul care a fost asociat cu Dracula sau mai bine-zis Drăculea a fost Vlad al II-lea, tatăl lui Vlad Țepeș.

O primă știre despre tatăl lui Țepeș avem în jurul anului 1430. O delegație boierească din Muntenia este trimisă la Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei și împăratul Germaniei pentru a-l cere pe Vlad, fiul lui Mircea cel Bătrân, domn. Aflat la Nurnberg, Sigismund îl investea pe Vlad drept voievod al Țării Românești dar și duce al Amlașului și Făgărașului (1431), totul cu scopul de a domina mai bine regiunile de la Dunăre. Domnia efectivă va fi luată însă peste câțiva ani. Tot în 1431, cu ocazia Conciliului de la Basel, Vlad devine membru al Ordinului Dragonului. Ordinul Dragonului, fondat în 1408, avea scopul de a proteja creștinătatea de musulmani. Simbolul organizației a fost purtat cu mândrie de viitorul domnitor. În tradiția populară Dragonul(Balaurul) reprezenta răul absoulut ce trebuia înfrânt. Ulterior, domnitorul, și mai ales fiul acestuia vor purta numele de Drăculea sau Dracul. Bizantinii îl numeau pe tatăl lui Țepeș, Dragulios sau Dracules. De aici derivă și supranumele de Dracula, care amplificat de invențiile negustorilor sași, vor duce la crearea presonajului Dracula Vampirul.

Revenind la anii 1430, din scrisorile domnitorului Țării Românești, Alexandru Aldea, aflăm că Drăculea era un rival de temut pentru domnie, și era prezentat ca fiind “gata să se plece la Poartă”. După 25 iunie 1436, Alexandru Aldea moare, iar cu ajutorul lui Murad al II-lea (1421-1451) Vlad ajunge domnitor. Din scrisorile vremii aflăm că Țara Românească era prădată deseori de trupe otomane, în ciuda tratatelor de pace ce erau în vigoare. Singura ieșire din această situație era reluarea ostilităților cu Imperiul turcilor. Înscăunarea lui Vlad are loc în toamna lui 1436, cel mai târziu în decembrie. Primul document al său a constat într-un privilegiu acordat brașovenilor la 24 ianuarie 1437, când acesta se intitulează “întru Christos Dumnezeu bine credincios și de Christos iubitor și de sine stătător Mare voievod și domn, oblăduitor și stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, herțeg de Amlaș și Făgăraș”. O încercare făcută de oștile tucești de a-l răsturna pe noul domn care nu plătise tributul a fost respinsă de acesta. Răsunetul victoriei obținute de Vlad Dracul s-a menținut ani de-a rândul. Chiar și împăratul de la Constantinopol a fost profund impresionat, socotind că dacă s-ar organiza o cruciadă anti-otomană, ar fi neapărată nevoie de 15.000 de călăreți munteni, fiind cosiderați printre cei mai buni din lume (1439). Mai târziu un cronicar burgund, îl desemnează, indirect, pe Vlad Dracul în rândul muntenilor tineri, care doreau lupta cu turcii, spre deosebire de boierii bătrâni care doreau pacea, prin plata haraciului către turci.

Între timp protectorul lui Vlad, Sigismund de Luxemburg, moare și domnitorul, având în vedere și situația internă, se vede nevoit sa se ducă la Bursa pentru a face un compromis cu sultanul. Astfel, este obligat să participe în mai-iunie 1438 la o expediție otomană în Transilvania. Această campanie a avut însă un aspect neobișnuit. În timpul expediției, domnul muntean anunța raidul, probabil prin curieri speciali, astfel încât orașele atacului să ia măsuri de apărare. La Sebeș, Vlad i-a determinat pe apărători să se predea, astfel încât au fost cruțate multe vieți, iar orașul a scăpat de un jaf cumplit. Atitudinea lui Vlad a determinat suspiciuni în tabăra otomană. La începutul lui 1442, sultanul, la aflarea veștilor de înfângere dintr-o campanie Transilvania, și ațâțat de de sfetnicii săi, îl cheamă pentru a da socoteală. Îl acuză de complicitate cu factorii de decizie din Ardeal și ordonă să fie întemnișat ca un simplu demnitar otoman. Un pașă este numit guvernator iar acesta se îndreaptă cu o mare armată spre Valahia pentru a-și ocupa postul. În fața acestei primejdii, țara a reacționat. Forțele politice interne au aderat imediat la frontul anti-otoman condus de “capitaine des Valaques”, Iancu de Hunedoara. Acest stegar al luptei anti-turcești pătrunde în Țara Românească și îl instalează domn pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea, alungându-l pe Mircea, fiul cel mare al lui Vlad Dracul, care foarte probabil doar ținea locul tatălui său, după plecarea acestuia la turci. În iulie 1442, Iancu anunța la Buda victoriile obținute asupra turcilor. Sultanul nu renunță și în august 1442 trimite cica 80.000 de oșteni pentru a readuce Valahia sub influența sa. Iancu răspunde și astfel are loc pe 2 septembrie 1442 bătălia de pe râul Ialomița, prin care turcii sunt din nou înfrânți.

În fața acestei situații, Vlad Dracul este eliberat din temniță după ce promite că va respecta pacea cu sultanul și își lasă doi fii ca ostatici: Radu (cel Frumos) și Vlad (Țepeș). Îl alungă pe Basarab al II-lea din domnie, dar se aliază cu Iancu. Reia ostilitățile cu turcii trimițând un corp de oaste (4000 sau 7000) la cruciada de la Varna din 10 noiembrie 1444, bătălie soldată cu înfrângerea creștinilor. Vlad, cunoscător al lumii otomane îl sfătuise pe regele maghiar să renunțe la campanie doarece sultanul, chiar și atunci când pleacă la vânătoare, ia cu el mai mulți ostași decât erau atunci în armata creștină. După Varna, Vlad Dracul a înlesnit întoarcerea trupelor creștine rămase. Domnul a susținut ulterior limitarea războiului anti-otoman, din momentul în care turcii ar fi consimțit la condiții acceptabile de pace. Împreună cu fiul său Mircea, alături de 5000 de oameni, a luat parte la campania burgundă de pe Dunăre (1445). Cu această ocazie, va cuceri cetatea Giurgiu din mâinile otomanilor după cum însuși afirmă într-o scrisoare către brașoveni. “Mi-a dat Dumnezeu și norocul creștinilor acea cetate ce era în mâinile păgânilor, drept aceea, fiindcă întăriturile ce erau în ea au ars toate, și de iznoavă o întărim. De aceea vă rugăm să ne ajutați, cu arce și săgeți și puști, precum și o saltiră ca să facem praf, să-l punem în cetate, căci ea e tăria și vouă și nouă și tuturor creștinilor”. După această victorie, Vlad putea încheia o pace și mai bună cu turcii. Reputația de vitejie și înțelepciune de care da dovadă domnitorul va fi lăudată de importanți cronicari ai vremii precum burgundul Jehan(Jean) de Wawrin sau italianul Antonio Bonfini .

Prin poziția moderată față de turci pe care a adoptat-o Vlad, a intrat în conflict cu Iancu de Hunedoara. În plus l-a susținut pe Roman al II-lea la tronul Moldovei, totul în contra lui Iancu, partizan al lui Petru al II-lea. La sfârșitul lui noiembrie- începutul lui decembrie 1447, Iancu întreprinde o expediție la sud de Carpați pentru pedepsirea “nelegiuitului” Vlad Dracul, pe care l-a înfrânt. În bătălie domnul este ucis (posibil de Vladislav al II-lea, viitorul conducător al țării) în zona satului Bălteni(probabil Ilfov). Înlăturarea lui Vlad Dracul a reprezentat pentru Iancu o mare greșeală politică, iar pentru creștinătate o grea pierdere. Modelul de luptă anti-otomană fusese însă stabilit, iar Vlad Țepeș va continua politica în contra puterii Semilunei.