Înainte de supermarketuri și hipermarketuri au fost negustorii ambulanți. Aceștia nu vinedeau mai scump decât la piață. Uneori o făceau chiar mai ieftin, pentru că se aprovizionau dimineața devreme și nu mai scumpeau marfa peste zi, așa cum se întâmpla uneori la piață. Dar și atunci când vindeau mai scump, tot merita să cumperi de la ei.

Calitatea mărfii era mai bună și proaspătă. În plus, era vândută de persoane cunoscute, care nu aveau nici un îndemn să înșele, pentru că își pierdeau clienții și nu mai câștigau alții noi. Totul se întâmpla într-o vreme în care articolele de consum se găseau din belșug tot timpul. Veniturile erau următoarele:

copistul, curierul, impiegatul( cei mai mici funcționari) aveau 60 de lei pe lună, chiar 120 la 1890

șeful de birou peste 260-270

căpitanul 360-400

medic de circumscripție- 480

salahor- 2 lei pe zi

un muncitor calificat 3-4 lei

Prețurile?

pâinea albă- 47 de bani la 1878

pâinea neagră- 20 de bani

jimblă(franzelă)- 30 de bani (la 1906)

un ou- 15 bani, iar la 1906 la același preț două ouă

o găină- 2 lei, iar la 1906 1,25-1,50 de lei

un pui- 1 leu, iar la 1906 60-70 de bani

un curcan 4 lei la 1878 și 7-8 lei la 1906

1 litru de lapte de vacă- 62 de bani la 1878 și 40 de bani la 1906

cașcaval- 1,67 de lei la 1878 și 1,80 de lei la 1906

vin- 3,5-6 lei. Era mai scump vinul de Dobrogea față de cel din Moldova deoarece era în cantități mai mici.

La principalele alimente, între Independență și 1906, prețurile scad, iar slariile cresc. În plus prețurile nu erau fixe, deseori se ajungea la mica tocmeală. Cei mai buni negustori erau cei care cunoșteau bine meșteșugul tocmitului. Pe vremea aceea se spunea că nu reclama era sufletul comerțului, ci cinstea. Ce era bun era bun, și era și mai bun dacă știai să-l lauzi. Cei mai buni dintre negustori erau figurile familiare ale târgului. Cei care vindeau lapte proaspăt, brânză, unt, caș, cașcaval, smântână sau iaurt în București proveneau din satele vecine: Fundeni, Dobroești, Cioplea, Dudești, Pantelimon, Ghencea. Fiecare familie își avea lăptarul ei. Sau olteanul ei, dacă alta era marfa.

”Olteanul, a venit olteanul”, scrie istoricul Constantin Giurescu. ”Cei mai mulți dintre acești olteni erau tineri, până în 30 de ani. Mergeau grăbiți, aproape alergând, cu coșurile săltând și strigându-și marfa. Aveau străzile lor pe care umblau obișnuit și clienții lor. Intrau în curte, puneau coșurile jos și dacă nu vedeau pe vreunul de-al casei strigau”. Aveau strigările lor simple, sau cuvinte țipate, hazlii, uneori minipoezii. Tot Giurescu ne evocă negustorul ambulant din fața școlii de pe Știrbei, care vindea zaharicale și covrigi, făcând serioasă concurență vânzătorului de braga din colț cu Berzei. ”Puteai să cumperi de la el rahat, pistil, acadele și alte bunătăți; pentru cinci parale îți dădea și rahat și pistil, jumătate la fiecare”. Braga, acea băutură făcută din orz, sănătoasă și răcoritoare, pistil, salep, limonadă erau deliciile ce le găseai peste tot. Străinii care veneau în România erau în dubiu, se aflau în Europa sau în Asia? Nici, nici. Erau în țara care îmbina armonios civilizația Occidentului cu aromele Orientului.