Primele amintiri și cea dintâi iubire a lui Nicolae Grigorescu


Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838 la Pitaru, în județul Dâmbovița. În 1843, după decesul tatălui, s-a mutat împreună cu mama și cu frații la București, în mahalaua Cărămidarilor. Din casa primitoare a mătușii Maria are primele amintiri:

Nicolae Grigorescu taranca muscel

”Cu acul ne-a crescut biata mama. Și o dată n-am auzit-o plângându-se, ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit sărăcuța de ea, ș-a învățat singură să citească și să scrie, ca să ne poată învăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia?… De dimineață până în noapte muncea și ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă și ele. Un frate mai mare intrase ucenic la unchi al mamei, zugrav de biserici… Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau și mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinții erau vii: stam cu sfială înaintea lor și eram încredințat că și ei se uită la mine, mă așteptam să-i aud vorbind, să-i văd mișcând, ridicând mâna să mă binecuvânteze. La zece ani am intrat și eu la un iconar. Da’ era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte și rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul și când vroiam să mă uit și eu cum zugrăvește, mă lua la goană.

Nicolae Grigorescu

Numai câteodată, când îi frecam culorile, se mai îmbuna și mă lăsa lângă el- atunci eram în culmea fericirii, îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinții, îi sorbeam vorbele și mă uitam la el ca la Dumnezeu. După doi ani m-am întors acasă, ș-am început să fac singur iconițe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi așterneam hainuța pe jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… și cumpărau, bieții oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea. Făcusem vreo zece sorcoveți(monede de argint), și când m-a întrebat îngrijorată de unde-s- că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus m-a sărutat, a dat să zică ceva și s-a întors repede cu fața spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate cea mai fericită zi din viața mea. Eram mare – aduceam parale-n casă- cine mai era ca mine?!”

Nicolae Grigorescu- autoportret

Nicolae Grigorescu- autoportret

Talentul i-a adus renume și la doar 15 ani ajunge pictor de biserici.

”Eram de cincisprezece ani când meșterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinții de la catapeteasmă. Acolo am cunoscut o fetică așa cam de vârsta mea. Avea niște ochi mari, albaștri, și-n toată figura era o expresie dulce, de-o cumințenie îngerească. Și nu știu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara când isprăveam de lucru, ne-ntâlneam în grădina bisericii. Era vară, liniște, frumos ca-n vis. Și ne plimbam alături, țiindu-ne de mână și nu ne spuneam nimic. Da’ eram așa de fericiți, cum numai la vârsta aceea poți fi. Când ne despărțeam ne strângeam de mână, ne șopteam încetișor -Noapte bună- și ne dam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul și locul acela… Era pentru mine tot ceea ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume.

Manastirea Zamfira

Manastirea Zamfira

Și nici nu mă mai puteam gândi la altceva. Odată, plecase zugravul la târg, și se vede că se-ncurcase la vreun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creștetul bolții. Îmi isprăvesc eu ce aveam de isprăvit și mă urc pe schele, mă cocoțez pe un scaun, ca s-ajung, și cât oi fi lucrat eu acolo nu știu, da’ când dau să mă depărtez puțin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: ”Bravo, mă băiete, să trăiești! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Măriuca popii, da’ parcă-i și mai frumoasă aici”. Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin”.

Nicolae Grigorescu

Leave a Reply