Spre deosebire de Moldova și Țara Românească, revoluția transilvăneană a durat mai mult și pe lângă caracterul social, a avut și unul național. Tineretul maghiar, în cadrul mișcărilor care izbucniseră în 1848, în cuprisul împărăției austriece și anume la Viena, în Italia și în Boemia, se ridică sub conducerea lui Lajos Kossuth și proclamă Ungaria inependentă și hotărăsc anexarea Transilvaniei la noul stat maghiar. Românii nu puteau admite acest lucru, pe de altă parte ei doreau drepturi egale cu celelalte naționalități din Transilvania. De aceea, ei decid să țină o mare adunare la care să discute problemele ce-i priveau.
Adunarea se ține pe 3/15-5/17 mai, lângă Blaj, pe o câmpie care de atunci se numește Câmpia Libertății. Erau prezenți 40.000 de oameni, venți din toate părțile Transilvaniei, în frunte cu preoți și cărturari. Cea mai însemnată cuvântare a ținut-o Simion Bărnuțiu. Ea era puternic argumentată, dar în limba cultă a vremii, împestrițată cu latinisme, ceea ce a făcut ca discursul să nu fie înțeles în totalitate de majoritatea celor de acolo. Pe limba poporului au vorbit Avram Iancu din Vidra de Sus și Ion Buteanu. Ambii erau tineri, Avram Iancu avea 24 de ani, iar Ion Buteanu 27. Iancu venise în costum național, cu șerpar lat și pistoale la brâu. Era voinic, înalt, cu păr negru, fiind imediat remarcat de mulțime. Studiase dreptul, iar tinerețea, ca și pe ceilalți lideri revoluționari, îl făcuse să treacă la fapte.
De față erau și câțiva juni din Principate: Alecu Russo și Alexandru Ioan Cuza. Alecu Russo povestește cum Ion Buteanu și Avram Iancu vorbeau mulțimii. Primul zicea: ”Ungurii vreau Unio(unirea Transilvaniei cu Ungaria). Va să zică până acum ei ne-au încălecat pe par și acum vrea să ne pue șaoa în spinare”. Al doilea striga: ”Uitați-vă pe câmp, românilor! Suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari și Dumnezeu e cu noi!” În urma cuvântărilor ținute, se votează o rezoluție în patru puncte prin care ”nația română se declară și se proclamă…. de sine stătătoare și…parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertății egale” și ”depune jurământul de credință către împărat și patrie”. A doua zi se dezvoltă această rezoluție, cerându-se reprezentare proporțională în toate ramurile de conducere și în administrația țării, libertatea presei și întrunirilor, școli de tot felul, o universitate, etc.. Se protestează solemn împotriva unirii cu Ungaria, făcută fără consultarea românilor.
Nu numai că toți românii, ca și sașii de altfel, erau împotriva acestei uniri, dar din mijlocul țărănimii de pe Câmpia Libertății s-a strigat: ”Noi vrem să ne unim cu țara” deci cu Valahia, așa cum recunosc rapoartele maghiare. Către sfârșitul lui iunie, se strâng și românii dn Banat, sub conducerea lui Eftimie Murgu, care de asemenea studiase dreptul, și votează și ei o rezoluție în opt puncte, cerând egala îndreptățire. Unora dintre revoluționarii maghiari, având legături cu nobilii, nu le conveneau aceste mișcări și își închipuiau că le pot opri prin teroare. Sunt împușcați și spânzurați zeci de țărani români și mai mulți cărturari, ceea ce are ca urmare o înăsprire a relațiilor dintre revoluționarii români și maghiari. Regimentele austriece sunt învinse de unguri și acesția ocupă o bună parte a Ardealului. Doar în Munții Apuseni nu pot pătrunde deoarece aici, moții conduși de Avram Iancu îi înfrâng în luptele de Abrud, Fântânele și Ponorul. În organizarea moților, Avram Iancu a introdus modelul roman: prefecți, tribuni, centurioni. Doi dintre cei mai buni colaboratori ai lui Iancu, anume Buteanu și Dobra, sunt prinși pe neașteptate de un detașament maghiar și sunt executați. Munți Apuseni vor rămâne însă de nepătruns.
Au fost făcute repetate încercări de apropiere între români și unguri, deoarece lupta dintre cele două națiuni slujea în fond țelurilor guvernului de la Viena. Nicolae Bălcescu depune necurmate eforturi în aceast privință, prima oară în toamna lui 1848, apoi în prima jumătate a anului următor. Abia pe 14 iulie 1848 s-a semnat la Seghedin, de către L. Kossuth, Cezar Bolliac și N.Bălcescu un proiect în 18 puncte, care cuprindea și declarația de principiu recunoscând românilor drepturi naționale minimale. Evenimentele se precipitaseră. Împăratul de la Viena văzând că nu poate eradica mișcarea, cheamă în ajutor armata țaristă. Aceasta sosește și la Șiria, lângă Arad îi înfrânge pe revoluționarii unguri pe 13 august 1849. Kossuth și alți conducători fug în Turcia. O seamă de generali sunt prinși și spânzurați. După înăbușirea revoluției, Curtea de la Viena a păstrat față de români o atitudine echivocă, temporizând, răspunzând cu întârziere și doar în parte cererilor românilor transilvăneni. Se înființează mitropolie a românilor uniți în 1853, iar cea a ortodocșilor abia la sfârșitul lui 1863. Înregistrarea sau ”inarticularea”, cum se spunea pe atunci, adică recunoașterea românilor ca națiune a Transilvaniei, are loc pe 4 martie 1849, prin constituția dată de Franz Josef. În practică ea a fost pusă în aplicare abia în 1863, când la Sibiu se întrunește Dieta Transilvaniei.
Mulți dintre urmașii celor căzuți în lupte sunt lăsați în voia sorții. Avram Iancu, dezamăgit, refuză orice răsplată pentru sine. Mai mult, el intră în conflict cu autoritățile împărtești care îl umilesc: e ținut la Alba Iulia în aceeași închisoare în care fusese Horia, Cloșca și Crișan. Deprimat și bolnav, se retrage în Apuseni. Mormântul său e la Țebea, în centrul Panteonului Moţilor, situat echidistant: la 14 m de biserică, la 15 m de Gorunul lui Horea şi 16 m de Gorunul lui Iancu.