Într-o relatare din 1991 făcută lui Mircea Ciobanu, regele Mihai care la 23 august 1944 era în vârstă de 22 de ani, descria evenimentele care au dus la întoarcerea armelor împotriva lui Hitler și începerea eliberării Transilvaniei de sub ocupație maghiară.

”L-am convocat pe Antonescu după-amiază, pentru ora patru. El a întârziat. Așa proceda de obicei. Mihai Antonescu a venit la timp. I-am primit în salon împreună cu generalul Sănătescu, șeful Casei Militare. Cât timp a durat discuția, un ceas, un ceas și mai bine, am încercat și eu și Sănătescu să-l facem pe Mareșal a înțelege că războiul nu mai poate fi continuat în direcția aceea și că trebuie să procedeze la un grabnic armistițiu. Chiar și Mihai Antonescu a încercat același lucru. Mareșalul a refuzat net.

Mircea Ciobanu: Argumentul principal?

Mihai I: Îl știe toată lumea, dar puțini îl înțeleg. Că el și-a dat cuvântul de onoare de ofițer în fața lui Hitler, că o să meargă până în pânzele albe și că fără aprobarea lui Hitler el nu poate retrage trupele de pe front. Acum în paralel cu acțiunea grupului nostru, Mareșalul, prin Mihai Antonescu, luase legătura cu doamna Kollontai, ambasadoarea Rusiei la Stockholm. Nu cunosc detaliile tentativei lui de dialog cu Puterile Aliate, știu doar că acele contacte au existat. Despre condițiile retragerii din război obținute de el se spune că ar fi fost mai bune ca ale noastre. Or, eu pun întrebarea: dacă, într-adevăr avea condiții mai bune și bine garantate, de ce refuza atât de sistematic să rupă alianța cu Axa? Din cauza promisiunilor pe care i le făcuse lui Hitler? Aici e un nonsens. Cum așa să-i ceară voie lui Hitler să iasă din război? Și Hitler să aprobe această ruptură?

Mircea Ciobanu: Poate că a existat și un alt motiv al refuzului său, pe care nimeni nu l-a cunoscut. Dacă numai cuvântul dat în numele onoarei lui l-a împiedicat la colaborarea cu Majestatea Voastră, e o dovadă că acest cuvânt al său cântărea în balanța propiilor valori cel puțin tot atât de greu cât și țara. Un semn de egalitate primejdios.

Mihai I: La un moment dat, întorcându-se spre Sănătescu a spus: ‘Cum, să plec eu și să las țara pe mâna unui copil?’ Cred că el își închipuise că sunt același copil pe care l-a cunoscut venind întâia oară la Palat. În anul acela, nici un om de vârsta mea nu mai era tânăr.

Mircea Ciobanu: E probabil că relațiile dintre el și Majestatea Vostră să nu fi evoluat, în pofida anilor trecuți, rămânând pe punctul pe care l-ați evocat acum: anul întâilor contacte cu Palatul.

Mihai I: Știu eu? Trebuie să adaug că grupul nostru prevăzuse și ipoteza refuzului său. Iar el a înțeles că retragerea armatei de pe frontul de est va avea ca urmare însăși retragerea lui din viața politică a țării. Poate aceasta ar fi fost cea dintâi consecință a colaborării cu grupul nostru. Noi însă nu proiectasem un asemenea pas. Se vede că el la asta s-a gândit când a spus că nu poate lăsa țara pe mâna unui copil. Sănătescu îl avertizase doar că refuzând să iasă din alianța cu nemții ne obligă să alcătuim un guvern capabil de o asemnea hotărâre. Ipoteza refuzului ni se păruse, cu multe zile înainte, imposibilă. Aveam în rezervă o mică echipă de trei subofițeri și un căpitan din garda regală, pregătită să intervină în cazul refuzului și să-l aresteze. Unii spun că și acceptând condițiile noastre, Antonescu ar fi fost arestat. Categoric, nu. Înțelegând cursul lucrurilor, altul ar fi fost și destinul său; ar fi însemnat că înțelege momentul pe care-l impusese realitatea istoriei. De ce să-l fi arestat? După mai bine de un ceas fără nici un rezultat, am spus: ‘Dacă lucrurile stau așa, atunci nu mai rămâne nimic de făcut’. O frază parolă. Și atunci s-a deschis ușa, în salon au intrat cei patru. Pe căpitan îl chema Anton Dumitrescu. Unul dintre subofițeri, Dumitru Bâlă, era de mai multă vreme lângă mine- trăiește și acum. Numele celorlalți nu mi le mai amintesc.

Au intrat, deci, au salutat și s-au apropiat de Antonescu. Căpitanul i-a spus să-l urmeze și a pus mâna pe brațul lui. Antonescu a devenit dintr-odată țeapăn, s-a întors spre Sănătescu și l-a întrebat ‘Ce înseamnă asta?’. Sănătescu a avut atunci un moment de ezitare și a vrut să ia mâna lui Dumitrescu de pe brațul Mareșalului. Când am văzut asta am plecat. Avusesem destule neînțelegeri cu Antonescu, dar nu-mi făcea nicio plăcere să asist la scena arestării lui. Dându-și seama că acest moment de derută ar putea să se dilate și să compromită, în final, întreaga acțiune, aghitonatul meu, Emilian Ionescu, care privea totul de lângă ușă, a strigat ‘Executarea!’. Acestui om, care nu și-a pierdut prezența de spirit, îi datorăm mult. Cei trei l-au luat și au pornit cu el spre ușă. Când să urce treptele, Antonescu s-a întors către ei și le-a spus: ‘Mâine o să fiți toți executați!’ și a scuipat în fața ofițerului. L-au dus sus, la primul etaj. Eram în Casa Nouă din spatele Palatului și l-au închis în camera-seif, acolo unde tatăl meu își ținuse colecția de timbre. Colecția fusese luată și acum camera era disponibilă.