Cuvântul “semafor” provine din grecescul “sema” (“semn”) şi “phoros” (“care poartă”). În anul 1912, în S.U.A., în Salt Lake City, a fost pus în funcţiune primul semafor electric, cu un semnal roşu şi unul verde. Inventatorul era polițistul Lester Wire. Dispozitivul era compus din lămpi montate la fiecare colţ al intersecţiei, într-un fel de colivie, a căror culoare trebuia schimbată manual. Semaforul cu trei culori (roşu, galben şi verde) a apărut în 1920, în Detroit. În Europa semafoarele electrice au fost montate mai târziu. La Paris, primul semafor electric a fost amplasat în 1923 (avea o singură culoare – roşu), iar la Londra, în 1925. Semafoarele cu una sau două culori erau destul de periculoase, pentru că provocau opriri bruşte ale autovehiculelor, generând adesea accidente, chiar dacă schimbarea culorii era însoţită şi de un semnal sonor puternic.

Pe 29 aprilie 1933 era montat, în Calea Victoriei, colţ cu bulevardele Academiei şi Elisabeta, primul semafor din Bucureşti. De fapt, pe atunci denumirea de “semafor” nu exista. Presa vremii îl numea: “cel mai nou aparat de semnalizare” şi remarca astfel intrarea României în rândul ţărilor care modernizau traficul. Era într-o zi de sâmbătă, la prânz, când, în prezenţa prefectului poliţiei, colonelul Gheorghe Marinescu(omul lui Carol al II-lea), a chestorului Paximede şi a comisarilor de la circulaţie a fost pus în funcţiune acest nou şi modern mijloc de fluidizare a traficului, care – prilej de mândrie naţională – fusese produs în ţară. Semaforul – care avea un singur “ochi” pe fiecare direcţie de mers din intersecţie – a fost instalat lângă firele electrice ale tramvaiului 14 şi era astfel construit încât luminile lui să poată fi văzute de la o distanţă de 300 de metri. “Este luminat în culorile internaţionale roşu şi verde”, notă presă vremii. Seventele de roşu şi verde erau stabilite de un agent de circulaţie, care apasa pe un buton situat pe un stâlp din intersecţie. Tot acolo se afla şi un telefon aflat în directă legătură cu serviciul circulaţie, pentru a anunţa eventualele disfuncţii, accidente sau deranjamente.

Ziarul “Universul” informează: “Conducătorii de vehicule trebuie să ştie următoarele: Lumina roşie înseamnă oprire. În momentul când urmează să se schimbe culoarea, o sonerie puternică, instalată în aparat, da semnalul de atenţie. Până să apară culoarea verde, adică liber, toate cele patru ochiuri luminoase sunt roşii. Această durează zece secunde, adică tocmai timpul necesar că vehiculele care trec în acel moment pe sub aparatul de semnalizare să aibă timp să înainteze, evitându-se astfel accidente, iar pietonii aflaţi în trecerea de pe mijlocul străzii să poată ajunge la trotuar”. După inaugurarea cu pompă a noului semafor – menit să uşureze muncă agenţilor de teren, cărora le revenea dirijarea circulaţiei – astfel de aparate moderne (de fabricaţie românească!) au fost instalate, în cursul lunii mai 1933 semafoare şi pe alte străzi din Capitală.