Pentru români, 24 ianuarie are o importanță deosebită. În această zi s-au pus bazele dezvoltării moderne a statului. Pe lângă faptul că în 1859 a fost ales Cuza domnitor al Țării Românești, după ce pe 5 fusese numit pe tronul Moldovei, în 1862 au avut loc o serie de evenimente ce au dus la desăvârșirea Unirii.

După fericitul an 1859, a început o luptă externă, pentru recunoașterea lui Cuza și una internă pentru unificarea instituțiilor. Dubla alegere, deși era conformă cu specificațiile internaționale, nu era pe placul Imperiului Otoman. Românii puseseră Europa în fața faptului împlinit, aleseseră doi domni, dar era unul și același. S-a trecut la recunoașterea dublei alegeri. Au fost trimiși agenți diplomatici în toate capitalele europene iar Cuza a făcut o vizită la Constantinopol în septembrie 1860. Spre deosebire de anii precedenţi, când festivitatea de investitură a Domnitorilor se făcea potrivit unui ceremonial în care domnitorul era pus într-o postură de inferioritate, Al. I. Cuza avea să fie primit cu onorurile cuvenite unui personaj de talie europeană, lăsând o bună impresie atât sultanului Abdul-Medgid, cât şi consulilor Puterilor garante din capitala otomană, apreciindu-i-se „tactul şi stăpânirea de sine, precum şi dibăcia” . Deşi împrejurările demonstraseră că o revizuire a Convenţiei care reglementa situația țării nu era încă oportună, vizita lui Al. I. Cuza la Constantinopol a însemnat un succes personal, menit a îmbunătăţi raporturile româno-otomane.

Pe plan intern se iau măsuri pentru desăvârșirea unirii adminstrative. Două Adunări, două guverne, două capitale departe una de alta, făceau funcționarea statului dificilă și costisitoare. Comunicarea între capitale era difcilă, drumrile lăsau de dorit și nu exista cale ferată. Sistemul legislativ coordonat prin Comisia centrală de la Focșani era greoi. În 1861, Poarta pregătește un firman referitor la Unirea administrativă a Principatelor. Proiectul era departe de a corespunde așteptărilor legitime și mult așteptate ale poprului român. El prevedea desființarea Comisei de la Focșani- cu o componentă mai progresistă decât cea a Adunărilor- și preluarea atribuțiilor ei de noua Adunare, ceea ce întărea poziția adversarilor progresului și domnitorului. Se menținea frontiera între cele două state, în Moldova se numea un guvernator și se instituiau consilii provinciale. După cum aprecia strălucitul diplomat Costache Negri, actul “întărea mai degrabă separația decât Unirea”.

Negri va acționa însă cu succes și va elimina în mare parte clauzele nefavorabile. Victoria ar fi putut fi deplină dacă Austria nu ar fi intervenit în defavoarea noastră. Firmanul este trimis românilor. La 11 decembrie 1861 Cuza anunță oficial realizarea Unirii depline pe plan administrativ. Se convocau Adunările la București. Pe 22 ianuarie se alcătuiește primul guvern unic sub conducerea lui Barbu Catargiu. Se anunță că “a sosit actul prin care se constată recunoașterea Unirii de către Înalta Poartă și Marile Puteri garante și înscrierea ei în dreptul european”. Domnitorul n-a venit însă la București, întârziind intenționt publicarea firmanului, totul cu scopul de a proclama Unirea “într-un chip mai larg decât o încuviința firmanul primit”.

Iată că a sosit marea zi de 24 ianuarie 1862 când are loc prima ședință a Adunării unice. Cuza vine în fața deputaților. El spune că Poarta și Marile Puteri “au venit să recunoască unirea ministerelor și Adunării”. Domnitorul este credincios misiunii sale și proclamă “Unirea definitivă a Principatelor”. Domnitorul își exprima nădejdea că “puterea suzerană și puterile garante nu vor cugeta a desființa în viitor Unirea ce au recunoscut-o atât de necesară pentru fericirea Principatelor”, deoarece “Unirea este singura stare politică ce poate să asigure viitorul nostru și să ne permită de a da țărei organizarea ce o așteaptă de atâta timp”. Pe linia afirmării autonomiei se înscrie şi încercarea de a impune în actele oficiale, începând cu 24 ianuarie 1862, titulatura de România în loc de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”.

Iniţiativa nu s-a materializat decât o scurtă perioadă de timp, atât Turcia, cât şi Austria nefiind dispuse „a îngădui cea mai nevinovată insinuare că Principatele erau o naţiune unită pentru totdeauna”. Chiar şi diplomaţia franceză sugera, aliata noastră, cercurilor conducătoare de la Bucureşti să nu provoace complicaţii inutile, deoarece, „dând în mod oficial numele de România unui stat pe care Europa l-a recunoscut numai sub un alt nume, Guvernul Principelui Cuza îşi atrage reproşuri întemeiate” . Ieșind din Adunare, Cuza a străbătut pe jos șirurile poporului, venit să reediteze în parte anul 1859. Strigătele de bucurie pentru domnitor s-au îmbinat cu cele pline de ostilitate la adresa lui Barbu Catargiu. Niște buzoieni chiar i-ar fi vrut capul. Guvernul era domniat de conservatori, adversari ai reformelor în beneficiul țăranilor.

Tot acum se stabilește capitala la București. Cum s-a trăit la Iași evenimentul? “Ciudat lucru să muți capitala la București, când edilitar Iașul era mai dezvoltat??”, s-au gândit unii moldoveni. Adevărul era că Bucureștiul deși nu era așa dezvoltat urbanistic, era mai populat, iar sudul țării avea mai mulți locuitori. În actele oficiale s-a mai folosit pentru ceva vreme denumirea de Capitală când venea vorba de Iași, însă până la mijlocul anului s-a renunțat definitv. Unele instituții s-au desființat, altele au fost transferate la București sau au devenit reprezentanțe locale ale puterii centrale. Aparatul administrativ s-a subțiat ca urmare a acestor procese. Au apărut chiar voci care cereau separarea. Monitorul Oficial pe partea Moldovei devine Foaie de publicațiuni oficiale. Foștii miniștri devin provizoriu, pentru a se păstra buna funcționare a statului, directori de departamente, de exemplu “Director al Ministrului de Justiție pentru departamentul Moldovei”.

Școala militară de la Iași se mută și se contopește cu cea bucureșteană. Pentru a se despăgubi orașul pentru pierdera statului de Capitală se propune instalarea Înaltei Curți de Justiție la Iași, totul până când se vor face căi ferate. Însuși moldoveanul Kogălniceanu combate ideea. Ca urmare a acestui fapt, portrete ale sale sunt arse și primește o depeșă în care este anunțat că nu va mai fi niciodată votat de ieșeni. Ideile separatiste iau avânt. Chiar și în ziarul parizian “La France” se publică asemena gânduri. Acea publicație era oricum tibuna separatiștilor de orice fel, erau și articole care favorizau fărâmițarea Italiei. Kogalniceanu propune o serie de măsuri compensatorii pentru moldoveni: consolidarea Universității, antrepozite, reducerea impozitului funciar la jumătate, catedrală și cazarmă, șosele, Prut navigabil până la Ungheni și cale ferată. Toate aceste propuneri cad însă. Situația financiară nu permitea. Moldovenii vor găsi însă un sprijin în Cuza-Vodă. La inaugurarea Școlii Militare din București spune: “Au mijlocit serioase rezoane pentru fuzia școalelor militare din Iași și din București și sunt preocupat de jertfa impusă vechii capitale a Moldovei, prin centralizarea serviciilor publice în București. Nu voi cruța nimic, spre a ridica, precum merită, orașul iași, care a fost leagănul Unirii.”

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici