Într-o scrisoare datată 22 iulie 1890, Theo, fratele marelui pictor îi scria acestuia: ”Dragul meu Vincent, sper că starea ta de sănătate este bună, dar din moment ce spui că scrii cu dificultate și nu vorbești prea mult despre munca ta, sunt puțin îngrijorat că ceva te macină sau nu merge cum trebuie”. Theo van Gogh avea dreptate să se teamă. Peste doar șapte zile, artistul lanurilor se stingea din viață ca urmare a unei sinucideri.

Ultimii ani vieții lui van Gogh au fost tumultuoși. Trupul și mintea îi erau deseori măcinate de afecțiuni necruțătoare. Se părea că își găsise o oarecare liniște la hanul Ravoux din satul francez Auvers-sur-Oise. Adeline Ravoux, fiica hangiului (care în 1890 avea 13 ani), își amintește evenimentele din iulie 1890. Într-un text scris când avea 76 de ani, reiterând cele spuse de tatăl său, spune că pe 27 iulie, după micul-dejun, artistul a părăsit hanul. Când părinții ei au văzut că se înserase, iar pictorul, contrar obiceiului, nu se întorsese, au început să își facă probleme. În jurul orei 21 van Gogh s-a întors ținându-se de abdomen. Mama Adelinei l-a întrebat dacă este vreo problemă. Pictorul a răspuns cu dificultate ”Nu, dar am…” și a început să urce scările. La scurt timp după ce pictorul a intrat în cameră, hangiul, auzind gemete, a venit să întrebe dacă este totul în regulă. Van Gogh era chircit în pat. Întrebat dacă este bolnav, muribundul i-a arătat o rană lângă inimă. ”Am încercat să mă sinucid”. În timpul nopții van Gogh a explicat că se dusese la lanurile grâu unde picta de obicei. În timpul serii s-a împușcat cu un revolver și a leșinat. Trezit de răcoarea serii, a încercat degeaba să găsească arma pentru a termina ceea ce începuse și a luat decizia de a se întorce la han.

Hangiul l-a trimis pe Anton Hirschig, un alt artist olandez cazat la han, să îl informeze pe medicul din localitate, care însă nu se afla acolo. În disperare, l-a chemat pe Gachet, prietenul și în același timp doctorul lui van Gogh. Acesta după ce a pansat rana a plecat imediat, considerând că rana este una mortală. Hangiul și Hirsching au petrecut noaptea lângă patul pictorului. Rănitul a fumat de câteva ori, a gemut, dar în mare parte suferea în tăcere reușind să prindă doar câteva clipe de somn. În lui 28 iulie au sosit doi jandarmi care l-au chestionat în legătură cu evenimentul. Le-a răspuns simplu: ”Trupul meu îmi aparține și sunt liber să fac ce vreau cu el. Să nu acuzați pe nimeni, eu mi-am dorit să mor!” După ce oficiul poștal s-a deschis, tatăl lui Adeline a trimis o telegramă fratelui lui van Gogh care a luat trenul și a ajuns după-amiaza. Cei doi au vegheat la căpătâiul pictorului care a intrat în comă și a murit la ora unu noaptea, conform mărturiilor lui Adeline, pe 29 iulie. Certificatul de deces menționează și el ora unu și jumătate.

Într-o scrisoare către Lies, sora pictorului, Theo descria ultimele clipe ale lui van Gogh: ”El și-a dorit să moară. Când stăteam lângă patul său și îi spuneam că vom face tot ce ne stă în putință și că sperăm ca pe viitor să nu mai treacă printr-o asemenea stare de disperare care să îl împingă la gesturi extreme el a spus: ”La tristesse durera toujours” (Tristețea va dura veșnic). Am înțeles cu durere ceea ce dorea să spună cu acele cuvinte”.

Trupul lui van Gogh a fost așezat în ceea ce de acum încolo va fi cunoscută sub numele de ”camera pictorului” alături de ultimele sale tablouri și multe flori galbene, dalii și floarea soarelui. Șevaletul, scaunul pliabil și pensulele erau în fața coșciugului. Printre cei care au venit la priveghi au fost artiștii Lucien Pissarro și Auguste Lauzet. Pe 30 iulie pictorul a pornit pe ultimul drum. Coșciugul a fost dus la dric la ora trei. Cortegiul, răsuflând din greu din cauza căldurii, a urcat dealul unde se afla cimitirul. Doctorul Gachet, încercând cu prea puțin succes să își stăpânească lacrimile, a spus câteva cuvinte, exprimându-și admirația pentru „un om onest și un mare artist care avea doar două țeluri, arta și umanitatea….”.