Decizia de neutralitate din 1914 l-a afectat profund pe Carol I. Se simțea înfrânt, privit cu ostilitate de toți, trădat. Singura persoană care-i împărtășea opiniile era regina Elisabeta. După ce aproape toată viața nu s-a amestecat în politică ocupându-se de artă, literatură, opere caritabile, dintr-o dată a devenit activă și vehementă în exprimarea opiniilor față de intrarea României în război.

I.G. Duca nota: ”Regina Elisabeta era cea mai înverșunată apărătoare a cauzei germane. Le spunea tuturor că niciodată și pentru nimic în lume nu va consimți să stea un ceas pe tronul unei țări în război cu Germania că, dacă România vrea să facă acest pas, regele trebuie să abdice imediat, că principele Ferdinand și copiii lui ar fi niște trădători față de sângele ce le curge în vinele lor dacă n-ar urma fără hotărâre pe bătrânul lor rege în exilul lui….De dimineața până seara ațâța pe bietul rege, a cărui inimă era deja destul de stăpânită de atavismele lui germane și deja destul de tulburată”. Pe de altă parte principesa Maria nu-și ascundea sentimentele antantofile, se pronunța pentru intrarea României în război și eliberararea Transilvaniei. Divergențele din familia regală deveniseră de notorietate publică. În jurnalul său, Carol I consemna cu îngrijorare agitațiile din țară în timpul cărora se cerea intrarea în război împotriva Puterilor Centrale. Se vorbea tot mai mult despre o înlocuire a regelui Carol I. ”Să aducem pe tron pe ducele Abruzzi, un principe latin, un om inteligent, din lagărul Antantei”. Ion I.C. Brătianu ”se căznea să domolească neînțelegerile de la curte și să oprească în țară mișcarea antidinastică ce devena îngrijorătoare”.

În această atmosferă, la 16 septembrie, regele i-a cerut lui Basset, secretarul său particular, să pregătească textul prin care să aducă la cunoștința poporului român decizia de a abdica. Luni, 21 septembrie 1914, Carol I nota: ”Baset a pregătit cuvântarea pentru abdicare”, iar într-o însemnare din 25 septembrie: ”Sunt hotărât să plec dacă se vrea război împotriva Austriei”. Textul cuvântării era următorul:

”Români!

Un puternic avânt național cere ca România să intre în război cu Austro-Ungaria spre îndeplinirea idealului visat de întregul nostru neam românesc. Neputând a mă împotrivi acestui curent, în care văd o primejdie pentru țară, nu-mi rămâne decât a încredința destinele mult iubitei noastre patrii unei Locotenențe Regale. O viață întreagă, închinată ridicării și măririi scumpului nostru popor, va fi pentru el cea mai sigură chezășie că inima mea n-a încetat și nu va înceta niciodată de a bate pentru binele lui. Din tot sufletul, rog pe Atotputernicul să-l păzească și să-l ocrotească”.

Interesant este faptul că așa cum rezultă din acest text, regele nu concepea abdicarea în favoarea moștenitorului de drept, principele Ferdinand, ci o renunțare definitivă a familiei de Hohenzollern la tronul României, întrucât puterea urma să fie încredințată unei Locotenențe Regale. Totuși, Carol I a avut tăria de a nu face acest gest, care-i putea pune în cumpănă întreaga operă construită timp de patru decenii și jumătate. A preferat să aștepte moartea ca pe o izbăvire.