Primii ani după instaurarea comunismului în România, George Bacovia a intrat într-un con de umbră. Opera sa vorbea de decadență într-o perioadă a construcției socialismului. În 1950, la trei luni după ce primește funcția de consilier la Ministerul Artelor, are lor o reorganizare și postul este suprimat. Bugetul familiei se reduce la leafa soției și mica pensie furnizată de Societatea Scriitorilor.
Partea financiară nu l-a afectat atât de mult cât necazul din familie. Fiul său, moștenitor al rezistenței la învățătură și a hipersensibilității tatălui, Gabriel urca anevoie treptele școlii terorizat de programă, disciplină, examene. În clasa a patra de liceu, amenințat cu repetenția, încearcă să se sinucidă. Altă dată, singur în casă, este surprins de niște hoți, care l-au imobilizat într-un scaun și l-au amuțit cu un căluș. Tatăl, ros de complexul vinovăției față de copil, se acuză în secret. Nu mănâncă, nu poate dormi. Totul duce la acutizarea tuberculozei din tinerețe. Asistența medicală susținută de Uniunea Scriitorilor stopează recidiva la bolnavul de 70 de ani. Cu timpul meritele literare i-au fost recunoscute și situația s-a schimbat într-o oarecare măsură și numele său revine în atenția publicului. A fost printre primii beneficiari ai pensiilor de onoare ca urmare a decretului dat pe 1 ianuarie 1956. La împlinirea a 75 de ani i se decernează Ordinul Muncii clasa I la cultură și pe 14 decembrie 1956 este sărbătorit de Uniunea Scriitorilor. Cel mai puțin solemn și mai puțin solemnizabil scriitor trăiește înfrigurat evenimentul. De câțiva ani nu mai părăsise nici cartierul, nici locuința și în ziua înmânării distincției, nu fusese în stare să se deplaseze spre a o lua personal.
Agatha Bacovia
Totuși, pentru întâlnirea fraternă de la Casa Scriitorilor, se gătește cu o pedanterie uimitoare, începând din dimineața zilei fericite, când a și cerut să fie plimbat cu mașina prin București. La ceremonia restauratoare, ritualul florilor, discursurilor de salut, îmbrățișările lui Tudor Arghezi, care a ținut să fie de față, își pierduseră convenționalitatea. Prezența ”poetului martir” a impresionat pe toată lumea. Anul 1956 a fost fast pentru poet, dar nefast pentru om. Crizele teribile de rinichi, ficat, intestine se precipită. Bolnavul respinge recomandările de internare în clinică, fiindcă este convins că va birui supliciile unei longevități sadice. În această luptă cu boala caută energie pretutindeni. Se alină cu ideea unei ediții complete, în vederea căreia cere Agathei, soția sa, să cerceteze la Biblioteca Academiei periodicele unde își publicase versurile și prozele. Schițează poezii, unele sub impulsul evenimentelor istorice (”Egipet” cu referire la criza Canalului Suez), răspunde cum și cât poate întrebărilor despre poezii și propia carieră, despre viața socială și internațională, puse de Cicerone Theodorescu, interpretează ca victorie a vitalității sale omagiile aduse de artiști ai creionului, pensulei, daltei, sunetului. În aceeași încordare a voinței de a trăi, se prinde cu amintirea de crâmpeie disparate ale vieții lui și cu privire la gesturile domestice ale soției.
”Îngerul negru”, cum numește el moartea în monologul oral indescifrabil, care îi întovărășește ultimele clipe, își strânge însă cercul și-și sapă sigiliul pe fața poetului, cu mult înainte de a-i lua sufletul. Observând că a ajuns să semene cu ”Cristul” din reproducerea după tabloul lui Guido Reni la care ținea, nu mai rabdă duplicatul și-l răsucește cu fața la perete. În dimineașa zilei de 22 mai 1957, pe la opt și jumătate, întors cu capul spre zid, ar fi apucat copilărește mâna Agathei și îngăimând: ”Vine întunericul”, a plecat în lumea celor drepți. În odaia unde s-a stins, nu s-a clintit nimic din decorul falimiar: vitrina cu cărți, tablourile de intrior mic-burghez, scaunele cu spătare moi, taburetul. Pe cuier atârnă, într-o intimitate zadarnică, umilele componenete chapliniene ale siluetei lui de umbră: paltonul, pălăria, bastonul. Lipsește doar oglinda, îndepărtată de mult, la dorința sa. George Bacovia se eliberase în fine de povara existenței sale, de eul sfâșiat.
