Ultima parte a vieții lui Vasile Alecsandri a fost bogată în evenimente. După o scurtă perioadă de inactivitate literară, în noiembrie 1878, ”bardul din Mircești” mărturisește lui Iacob Negruzzi că este pregătit să înceapă să scrie. Pe 16 martie 1879 piesa ”Despot vodă” era gata și pe 30 septembrie era reprezentată la Teatrul Național din București. Anul următor Academia Română îi decernează marele premiu ”Năsturel-Herescu” pentru ”Despot-Vodă”, ”Ostașii noștri” și ”Legende nouă”. Poetul nu urmărea nici posturi ministeriale și nici avantajele pe care i le-ar fi putut crea dobândirea premiilor literare.

Într-o scrisoare din 1885 către Ion Ghica mărturisește că dacă i s-ar acorda pentru a doua oară premiul Academiei, atunci ar fonda cu ”aceste 12.000 de franci un premiu anual de 2.000 de franci pentru a răsplăti cea mai bună piesă dramatică”. Cum arăta Vasile Alecsandri la 60 de ani? Un contemporan povestește: ”Cum stam la masă, deodată din fotografia (atelierul) lui Nestor Hek apare un bătrân de statură mai mult înaltă decât mijlocie, elegant îmbrăcat, vesel și c-un mers sigur și aproape triumfal. Întocmai cum mi-l închipuisem în imaginația mea de copil așa era: deși bătrân, dar tânăr ca înfățișare. Întreaga sa ființă respira mulțumire, fericire, viață și încredere în ea. Tot timpu cât a străbătut capătul străzii Golia, pe urmă strada Lăpușneanu, m-am ținut după el ca un halucinat. Îl priveam, îl măsuram, treceam pe celălalt trotuar ca să-l văd mai bine. Aproape toți cei care treceau pe lângă el îl salutau și el le răspundea larg cu un zâmbet ce n-am să uit niciodată”. În ianuarie 1885 Vasile Alecsandri este numit ministru plenipotențiar la Paris, iar în martie se prezintă la post. Noua însărcinare nu-l încântă. ”Politica, diplomatica care mi-au fost totdeauna urâte sunt astăzi partea mea și lupt cu ele cum se luptă un marinar cu valurile amare printre care a fost aruncat de furtună”.

Parisul nu-i place. ”…Domnește atâta mizerie în acest Paris, egoismul e atât de dominant că mă simt jignit de atingerea lui”. ”Astfel, râmâne același han universal pregătit cu toate condimentele care pot să excite simțurile și să sustragă banii călătorilor. Nemaiavând 25 de ani cred că mi-ar fi imposibil să mă obișnuiesc cu viața în acest imens Capernaum (oraș pescăresc din Biblie unde se afla casa Sfântului Petru)”. ”Orice salon seamănă cu o curte de păsări bine hrănite pentru a fi gătite. Zărești ciupercile sub epiderma burghezilor îmbogățiți, epidermă fragedă, umflată ca pielea gâștelor îngrășate. Este al naibii de indigest. Cât despre conversație, ea alunecă asupra câtorva banalități, mereu aceleași. Pe scurt, salonul la Paris nu este decât un pretext de îngrămădeală, parcă se caută soluția problemei: conținutul mai mare decât conținătorul.

Concediile în țară îi prilejuiesc multă bucurie. Ajungând la Mircești în 1886, notează: ”Am regăsit orizonturile întinse, atât de necesare privirii mele, blândețea fizionomiilor române, câmpiile, munții, luncile, codrii, râurile care mi-au inspirat atâtea poezii în cursul vieții mele… Și sunt fericit, atât de fericit”. În 1887 cu prilejul unui nou popas acasă scrie: ”Sunt fericit de a respira aerul dulce al țării și a bea apă proaspătă din grădină”. În 1889 se simte permanent obosit, slăbit. Asta nu-l împiedică să călătorească mult. Încă din tinerețe își pusese în gând să vadă lumea întreagă. Pe 29 mai 1881 îi scria lui Ion Ghica că l-ar atrage o plimbare la Istanbul ”dar bineînțeles o plimbare improvizată, adică o îmbarcare neașteptată pe primul vapor trecând prin Constanța și o ședere de zece zile pe țărmurile poetice al Bosforului. Îți convine aceasta? Mie îmi convine ca o jachetă largă, fără talie și fără pretenții de modă. Să aranjăm această mică orgie de turist, această rară partidă de hoinăreală fără să vorbim de ea. Este o condiție a reușitei, căci altfel se pregătesc întotdeauna bețe să fie aruncate în roțile tale.

Și în 1886 îi scrie prietenului său: ”Sosirea primăverii face întotdeauna să-mi crească aripi și îmi trezește dorul călătoriei. Este o boală periodică, un fel de febră care mă ia în fiecare an cu accese cărora anii n-au făcut să le scadă din intensitate. În fiecare primăvară am ochii spre toate orizonturile și mă întreb în ce direcție o voi lua”. În una din ultimele sale scrisori, către Abdolonyme Ubicini, mărturisește: ”Evenimente publice. Am luat parte după cum ai văzut la toate mișcările politice și literare care au avut loc în mod cinstit. Conștiința mea nu are nimic să-mi reproșeze. Fapte deosebite: Mult am iubit, multe îmi vor fi iertate”. De mulți ani bolnav, cu unele perioade de însănătoșire, plângându-se de ”stenahorie și slăbiciune”, dar cu o admirabilă dorință fierbinte de a scrie până în ultima clipă, la 22 august 1890 se stingea acasă, la Mircești, Vasile Alecsandri, scriitorul și pașoptistul a cărui impresionantă contribuție la dezvoltarea literaturii rămâne încă să fie precizată.