Zalmoxis- zeul pentru care se trăgeau săgeți înspre nori


ztimthumb

Elementul esențial al culturii geto-dacice a fost religia. Ea i-a impresionat profund pe toți sciitorii lumii vechi care au cunoscut-o, începând cu Herodot în veacul al V-lea î.Hr și terminând cu împăratul Iulian Apostatul în secolul IV d. Hr..

Daci 01

Un aspect definitoriu al religiei strămoșilor noștri era credința în nemurire. Dacii credeau că după moarte ei nu dispar, ci își continuă viața în cer alături de zeul suprem, Zalmoxis. Așa ne spune Herodot. El adaugă o întreagă poveste pe care o auzise de la grecii de pe țărmurile Mării Negre. Ei nu admiteau ca un alt popor în afară de ei, să aibă o concepție religioasă superioară. Potrivit acestei povești, “Zalmoxis ar fi fost un om, sclav la Samos și anume sclavul lui Pythagoras, fiul lui Mnesarchos. După ce s-a eliberat, a făcut avere mare și s-a întors acasă. Și fiindcă tracii duceau o viață proastă și incultă, acest Zalmoxis, știutor cum era chipul de a trăi ionian și de obiceiuri mai delicate decât ale tracilor, deoarece trăise printre greci și încă lângă unul din cei mai înțelepți ai grecilor, pe lângă Pythagoras, și-a făcut o odaie în care primea și ospăta pe fruntașii concetățenilor săi și-i învăța că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc unde vor trăi veșnic și vor avea toate bunătățile. În odaia aceea în care făcea și spunea cele mai sus, el a pus să-i facă o subterană.

Herodot

Herodot

Când subterana a fost gata, el s-a făcut nevăzut dintre traci, s-a coborât în subterană și a trăit acolo trei ani, iar tracii îl regretau și îl jeleau ca pe un mort. Iar în al patrulea an iar s-a arătat printre dânșii și așa s-au încredințat tracii că cele ce spunea Zalmoxis erau adevărate.” Herodot, un spirit critic desăvârșit nu acordă mare încredere sursei: “Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred câte se spun despre el și locuința lui de sub pământ; dealtfel, socot că acest Zalmoxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pitagora. Fie că Zalmoxis n-a fost decât un om, fie că o fi fost vreun zeu de prin părțile Geției, îl las cu bine.”Zalmoxis era numele cel mai răspândit pe care dacii îl dădeau zeului lor suprem. Alte triburi îi spuneau Gebeleizis. Platon îl denumea Vasilevus tehos adică zeul rege. Acest zeu era cerul senin, luminos. Tot ce-i tulbură armonia și frumusețea- furtuna, norii, grindina- trebuie combătut. De aceea, dacii trag cu săgețile în văzduh, spre nori, ca să-i gonească și să-i facă pe plac zeului. Iată cum formulează Herodot: “Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea (care provoacă aceste fenomene), deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.”

zalmoxe

Locurile de închinăciune erau sus pe munți, cât mai aproape de cer. Locuința marelui preot e tot sus, într-o peșteră de muntele Kogaion (Cogheon, Cogaionon). Posibil să fie vorba de vârful Gugu (munţii Godeanu (2292 de m). Dacii comunicau cu Zalmoxe într-un mod inedit. Herodot ne explică: “Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor și că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii din ei îi mai spun și Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncă să țină trei sulițe (cu vârful în sus), iar alții, apucând de mâini și picioare pe cel ce urmează să fie trimis sol la Zalmoxis și ridicându-l în sus, îl azvârlu în sulițe. Dacă — străpuns de sulițe — acesta moare, geții socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos și, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viață.” Obiceiul acesta exista și la alte popoare- de exemplu celți și scandinavi- însă cu o deosebire fundamentală pe când la aceste popoare erau aleși oameni pătați, criminali, hoți sau prizonieri de război, la daci alegerea se făcea doar dintre oamenii liberi și fără pată. Dacă aceștia nu mureau atunci era o mare rușine pentru ei, erau considerați păcătoși.

Muntele Gugu

Muntele Gugu

sursa

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, editura Albastros, Bucrești, 1971

Leave a Reply