În 1920 boala de inimă a lui Alexandru Macedonski avansase mult. În noiembrie vremea era tristă, urâtă, afară viscolea, iar uneori ploaia măruntă amestecată cu zăpadă lovea în ferestre. În casă, în ziua de 23 noiembrie, un ultim consult medical împrăștie orice speranță: ”În câteva zile, azi, mâine, poate o săptămână”. Spre seară, un prieten al fiilor săi vine îngândurat să-l vadă. Zărindu-l, trăsăturile i se desfac obosite, într-un zâmbet stins, sub lumina palidă a unei lămpi cu abatjour verde, fără însă să-l recunoască.

”-Apropie-te, îmi zise el văzându-mă că-l privesc. Cine ești, ia spune-mi? Nu te recunosc.
– Sunt un prieten al copiilor dumitale, îi răspunsei eu.
– Un prieten al copiilor mei? A, da! Îmi aduc aminte! Ești tu, Mihail?
-Da, chiar eu, și am venit să te văd. Ia spune-mi cum te mai simți în astă seară?
– Mai bine, dar pleacă, copilul meu sufletesc, că vreau să mă odihnesc”.
Macedonski își acoperă ochii cu o carte pe care se prefăcea că o citește și ațipește în tăcere. Către miezul nopții, respirația era tot mai apăsătoare și generează îngrijorarea familiei. Abia e deschisă ușa, când un fum înecăcios năvălește din odaie. În camera poetului se aprinsese un coș de la sobă. Căzut în letargie este ridicat pe brațe cu mare greutate și este dus într-o încăpere de alături:

”-Ce s-a întâmplat? întreabă el foarte mirat.
-Nimica maestre, s-a aprins coșul și atâta tot.
-Cum numai atâta, zice el cu un zâmbet trist pe buze? Deci adevărat prevedeam eu că o pacoste nu vine niciodată singură”.
Un rest de pudoare îi mai stăpânea încă reacțiile: ”Duceți-vă copii mei și lăsați-mă singur, că nu vreau sa mă vedeți cât sufăr, și tu, Mihail, mă lasă, voiesc să dorm”. ”Scoțându-și ochelarii, îi șterge de abureală, se uită lung la noi și apoi cu colțul batistei ia pe furiș o lacrimă ce-i întuneca ochii împăienjeniți aproape”, după care poetul leșină. Crezându-l intrat în agonie, fiul Nikita aleargă disperat în oraș după baloane de oxigen. Pe Calea Victoriei se întâlnește cu Tudor Vianu și însoțit de acesta se întoarce acasă. Bolnavul își mai revenise, își pusese din nou cartea pe ochi și adormise. La un moment dat se trezește, îi cheamă pe toți în jurul său și le spune: ”C’est la soiree de Socrate”. A doua zi, știindu-l pe moarte, mai mulți discipoli vin să-l vadă începând cu ora 9.30: scriitorul Ion Minulescu, sculptorul F. Storck și mai apoi poetul Dimitire Nanu. Familia îl roagă pe cel din urmă să-l învioreze cu o minciună pioasă. Astfel Macedonski se bucură auzind că piesa sa ”Moartea lui Dante” urmează să fie jucată la Teatrul Național și că actorii sunt entuziasmați.

Pe la ora 15, poetul îşi cheamă copiii pe nume – Dinu! Nikita! Nina! – ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că stăteau mereu lângă sine, el nemaiavînd puterea să-i caute cu privirea prin cameră, iar în apropierea patului nu veghea decât Ana Macedonski. Simţindu-se atins de aripa îngheţată a morţii, cu o voce înfrigurată, el cere să fie ridicat pe perne, ceea ce Dinu face întocmai. Cel care visase toată viaţa bogăţii feerice, de nabab, nu avea acum de lăsat moştenire decât un maldăr de manuscrise, ce urma să fie vândut la licitaţie şi un plic cu câteva sute de lei, pe care îl întinde Ninei, cuprins de o stinsă amărăciune. Ar fi dorit să încerce o ultimă plăcere rafinată, să deguste cea din urmă bucurie suavă a vieţii sale, a cărei senzaţie adâncă să-i rămână în suflet. Cântăreţ al extazului crinilor, voluptuos al parfumului de roze, al cascadelor de roze, el murmură, deci, imperceptibil, ca pentru sine «roze… roze…». Sorbindu-i dorinţa de pe buze, Nikita aleargă să i le caute. Dar cum era sfârşit de noiembrie, el se opreşte deznădăjduit la o drogherie. De aici, cumpără în disperare un flacon cu parfum. ”Iată ce ţi-am adus, căci roze n-am găsit”.

”Ţi-am adus parfumul de roze care-ţi place ţie” spune poetului, intrând pe uşă. S-ar zice că l-a aşteptat să vină, căci Macedonski se trezeşte din comă. Revenind la luciditate, vrea să i se deschidă iute sticluţa. El dă să-şi scoată singur batista de sub pernă, cerând înfrigurat «rozele». Ghicindu-i gândul, Ana Macedonski ia batista şi i-o întinde lui Nikita, care o stropeşte cu parfum din abundenţă. ”Mai repede” – şoptește el, în prada unei dorinţe acute. Era ultimul fir subţire care îl mai ţinea legat de viaţă. Poetul o miroase avid, apoi mâna îi cade inertă. Suprema sforţare îl învinsese. Ghidată de un gest reflex, mâna sa descărnată dă să mai apuce o dată batista ce exhala artificialele sale arome. Nikita i-o duce aproape, Macedonski îşi dă capul pe spate, inspiră adânc, şoptește încă o dată «rozele» şi moare într-un suspin extatic“.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici