Duiliu Zamfirescu, cel care pretindea că se trage din familia imperială bizantină, s-a născut pe 30 octombrie 1858, în comuna Plainești, azu Dumbrăveni din actualul județ Vrancea. Termină gimnaziul(fondat de Cuza în ultimul an de domnie) în localitatea natală, iar din 1873 vine în București, unde absolvă cu note mediocre liceul ”Matei Basarab”. Se înscrie la Drept și este auditor la Litere și Filosofie.

Însuflețit de războiul de independență, publică în 1877 primele poezii. În 1880, după terminarea Dreptului, este numit supleant de ocol la Hârșova. Izolat în micul oraș, unde își începe fără prea mare tragere din inimă profesia, tânărul îndrăgostit de inaccesibila Eliza, simte nevoia să comunice, să se cofeseze. Așa ia naștere un prim capitol din bogata sa corespondență: scrisorile adresate lui Duiliu Ioanin, prin care se relevă ca având o sensibilitate romantică, dar și un ochi ce se exersează cu succes. Atmosfera tribunalelor, ca și pitorescul oriental, îmbie deopotrivă condeiul nuvelistului în câteva schițe tipologice (”Din Dobrogea”, ”Arhivarul”) și într-o aventuroasă narațiune sentimentală (”Noapte bună”). De la Hârșova, Duiliu Zamfirescu se mută la Târgoviște, fiind numit procuror în februarie 1881. Consecințele iubirii pentru Eliza n-au fost așa de adânci, nici de ordin psihologic, și nici, mai ales, de ordin artistic. Poetul n-avea amplitudinea marilor gesturi romantice și nici vocația suferinței. Redactor din 1882 al ziarului ”România Liberă”, scriitorul devine un dandy, un tânăr destul de procupat de estetica fiiței lui, cultivând bunele maniere și detestând ”boema română” (comportamentul social informal sau neconvențional), dornic să se realizeze în societate pe plan intelectual. Intră în cercul ”Convorbirilor literare” unde îi cunoaște pe Alecsandri, Caragiale și se bucură de atenția și simpatia lui Titu Maiorescu.

În iunie 1885 este numit atașat de legație clasa I pe lângă Ministerul Afacerilor Străine și profesor de limba română pentru clasele I,II și III. În 1888, conservatorii îl numesc secretar de legație la Roma, unde cu o întrerupere de doi ani, va rămâne până în 1906. În această perioadă va da la iveală operele principale, printre care la loc de frunte se situează corespondența, excelent jurnal psihologic și de creație, conținând observații estetice novatoare și savuroase pagini de călătorii și memorialistică. În Italia viața și perspectiva i se schimbă. Cel care locuia exact lângă Columna lui Traian, vizitează în repetate rânduri Neapole, Florența și Veneția. Începe să studieze istoria și arheologia, alcătuindu-și o adevărată bibliotecă de specialitate. La Vatican, în palatul Borghese, în Capitoliu, poetul abia aștepta să intre în sălile statuariei romane și ale busturilor imperiale. Când ajunge în fața diviului(divinului) Traian i se umple pieptul de mândrie pentru descendața sa latină. Columna devine un obiect de cult, se oprește adesea lângă ea, călăuzit de studiul lui W. Froehner, ”La colonne trajane”. La Roma, diplomatul intră în cercurile mondene pe care cel puțin la început le privește cu superioritatea celui ridicat prin forțele propii. Se învârtea ”în mijlocul unui stol de contese, principese, baronese și alte dihănii blazonate care ciripesc, vorbesc sau latră, după cum le e gușa și mintea”.

În 1890 se căsătorește cu Henriette Allievi, fiică de senator. Va duce o viață bună cu escapade de vară la Anzio, Amalfi sau în apropierea Romei. Respiră aer cosmopolit și princiar, cunoscând regi, șefi de stat, minștri, personalități literare. Dificultățile înaintării în carieră, nesiguranța postului de secretar, transferarea disciplinară la Atena și Bruxelles ca urmare a unui scandal, îi produc destule dezamăgiri, îndemnându-l chiar la retragerea din diplomație. Deși călătorea necontenit prin Europa, Duiliu Zamfirescu s-a simțit singur, izolat de viața literară din patrie. Mistuit de dorul de țară și cu sentimentul pieziș de a nu fi apreciat, nu slăbește activitatea literară, ci și-o intensifică. Preponderent este romanul, care-l pasionează ca gen și în jurul căruia își concentrează toată atenția, teoretică și practică. Ecourile citice sunt în general rezervate și variabile de la o carte la alta. Scriitorul aștepta prea mult, iar comentatorii îi ofereau prea puțin, dacă nu-l treceau cu vederea. Exagerarea se producea de ambele părți. În 1906, la capătul a 18 ani, părăsește Italia, revine în țară și e numit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, iar în 1909, reprezentantul României la Comisia Europeană a Dunării, cu grad de ministru plenipotențiar. Înaintarea în vârstă și demnitățile diplomatice îi scot la iveală iritabilitatea, infatuarea și duritatea în relațiile literare.

Relațiile de prietenie cu Titu Miorescu, ce durau de aproape un sfert de secol, se răcesc. Marele critic literar nu îngăduia să fie contrazis, mai ales în idei pe care le susținuse toată viața -de exemplu valoarea poeziei populare și a contribuției lui Alecsandri. Duiliu Zamirescu a combătut curetul literar numit ”poporanism” într-un discurs la Academie. Deși autorul avea intenții bune, s-a lansat în teorii fanteziste, neștiind să aleagă nici modalitatea, nici momentul spre a demonstra că poporanismul constituia, până la urmă, o frână în calea modernizării literaturii române. În 1913 devine chiar persecutat de Maiorescu, care era prim-minsitru, fiind acuzat de antipatriotism, și ajunge să-și piardă slujba. Se retrage la via de la Odobești, unde este mistuit de o singurătate orgolioasă și meditativă. Creația literarară nu se mai ridică la nivelul trecutului. Primul război mondial îl găsește în refugiu la Odessa și Iași. Se alătură Ligii Poporului, partidul lui Alexandru Averescu. Va deține postul de ministru al afacerilor străine și președinte al Camerei Deputaților.

Duiliu Zamfirescu avea acum masca unei gravități glaciale, pe care surâsul rareori îi înflorea. Lumea îl considera sever, aristocrat inabordabil, mizantrop și misogoin. Ca scriitor păstrase o inimă tânără, capabilă să vibreze și la vârsta înaintată la care se afla, o sensibilitate rănită și nevindecată. Pe 3 iunie 1922, trecea la cele veșice.