Aristotel s-a născut în jurul anului 384 î.Hr. la Stagyra, o micuță colonie grecească din inima Traciei. Aparținea unei familii bogate. Tatăl său fusese medicul bunicului lui Alexandru cel Mare. De aceea, tânărul Aristotel primise lecții de medicină și anatomie. Cunoscându-l pe Platon, așa cum și Platon îl cunoscuse pe Socrate, tânărul Aristotel și-a schimbat drumul în viață.

Aristotel a rămas timp de 20 de ani învățăcelul lui Platon, fiind fascinat de personalitatea Maestrului. Platon recunoștea că nu este în stare să scrie o ”teză”. Prefera de aceea ca metodă ”științifică” dialogurile, deoarece se puteau mai ușor preta la improvizații. Aristotel era cel care discuta cel mai mult cu Platon. Dacă la început îl idolatriza, cu trecerea timpului a început să-l asculte cu o ureche mai critică. Platon promova, în mod ciudat, cenzurarea liberei exprimări, controlul statului asupra căsătoriei și educației, proclama că disciplina e mai importantă decât libertatea de gândire, iar justiția mai necesară decât adevărul. În ”Dialogurile” sale proslăvește Sparta și e de acord cu marginalizarea la care împinsese ea poezia, arta și chiar filosofia. Aristotel a intrat în conflict cu Platon pe aceste teme. Oricum, după cum ne spune scriitorul antic Diogen Larențiu, Maestrul l-a considerat pe Aristotel cel mai inteligent și cel mai silitor dintre elevii săi. Când a murit Platon, Aristotel a plecat la curtea lui Hermias, un mic tiran din Asia Mică pe a cărui fiică, Pitia, a luat-o în căsătorie. Se pregătea să întemeieze aici o școală, sub auspiciile dictatorului care studiase o dată cu el la Academie. Au invadat însă perșii, l-au ucis pe Hermias și i-au cotropit statul. Aristotel a fugit în Lesbos, unde Pitia a murit după ce i-a dăruit o fiică.

Mai târziu Aristotel s-a căsătorit sau cel puțin a conviețuit cu Herpilis, o hetiară(curtezană) celebră a acelor vremi. Durerea pierderii Pitiei l-a chinuit toată viața și, când era pe moarte, a cerut să fie înmormântat alături de ea. Acest lucru contrastează cu textele care spun că era un om rigid, rece, cerebral, inacapabil de pasiuni și sentimente. În 343 î.Hr., Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare, l-a chemat la Pella ca să se ocupe de educația fiului său. Alexandru Macedon a fost fascinat de educatorul său și a promis că atunci când va moșteni puterea o va folosi doar în interesul culturii. Filip a fost încântat de treaba pe care Aristotel a făcut-o astfel că l-a numit guvernator al Stagyriei unde s-au ținut mai sărbători în cinstea evenimentului. După ce și-a terminat mandatul acolo s-a întotrs la Atena unde a întemeiat, la concurență cu Academia, celebrul Lyceum. Spre deosebire de Academie unde intrau doar aristocrații, la liceu erau mulți elevi din clasa mijloc. Contrastul nu se oprea aici, el cuprinzând și fondul și metoda de predare. Aristotel a pus accentul mai mult pe științele exacte, spre deosebire de Platon la care interesul era îndreptat spre filosofie, etică, morală.

Aristotel și-a împărțit elevii pe grupe, încredințând fiecăreia sarcini precise de studiu. Unii trebuiau să strângă și să catalogheze organele și obiceiurile animalelor, alții caracteristicile și răspândirea plantelor, iar alții să alcătuiască o istorie a gândirii științifice. Mintea lui Platon opera cu lirisme iluminate și cu previziuni poetice în timp ce ”medicul” Aristotel opera cu inducții bazate pe experimente. ”Organon-ul” său, organon= ”instrument” în vechea greacă, este un document ce emană erudiție. Mai înainte de a formula o teorie, Aristotel voia să clarifice și asupra cuvintelor cu care avea s-o enunțe. Ne explică ce înseamnă ”definiție”, ”categorie” ”problemă” etc. Pe scurt, el este adevăratul ”profesor”. Este foarte probabil ca el să nu fi trezit printre elevii săi, nici printre prieteni – dacă a avut- afecțiunea și simpatia pe care o avea Platon. Era un om rezervat, aproape de nepătruns, un muncitor metodic, respectând un program zilnic. Diminețile erau la fel, preda studenților obișnuiți. Nu le preda de la catedră, ci plimbându-se cu ei de-a lungul porticurilor –peripatoi- cu care era înconjurat liceul, și de la care a rămas exact numele metodei sale, peripatetica, adică ”la plimbare”. La amiază deschidea porțile și publicului profan, iar în fața lui ținea conferințe despre problemele mai elementare. Cel mai mult se ocupa de îngrijirea bibliotecii, de grădina zoologică și de muzeul natural.

Ca să le organizeze a beneficiat de un consistent ajutor financiar de la Alexandru Macedon și în plus, a dat poruncă tuturor vânătorilor, pescarilor și exploratorilor să trimită la Lyceum tot ceea ce ei ar fi considerat că prezintă interes științific. În realitate, Aristotel era mai curând un om de știință care prin inducție, ajunsese la filosofie plecând mai ales de la biologie. El a fost cel dintâi care a încercat să clasifice speciile animale, împărțindu-le în vertebrate și nevertebrate, să schițeze o teorie a genezei și să intuiască trăsăturile de caracter ereditare. A ajuns la problemele filosofice ale sufletului trecând prin cele anatomice ale trupului. A studiat sufletul cu aceeași rigoare științifică. Scria greu. Proza sa e rece, calculată, fără vigoarea dramatică a lui Platon. Se repetă, se contrazice. Acest maestru al raționamentului gândește adesea greșit. Cade în erori grosolane când are de-a face cu istoria, deoarece, crezând-o fruct al logicii, nu reține motivele pasionale, care sunt de fapt cele ce o determină. Asta nu însemană că opera sa nu a rămas una dintre cele mai strălucite, poate cea mai strălucitoare, din istoria minții omenești.

Despre viața personală nu știm multe. Poate că în afara școlii nici nu avea. I se cunoaște o singură slăbiciune: aceea pentru inele. Aristotel își încărca degetele cu inele pănă când pielea nu i se mai vedea. De politică nu se ocupa decât în plan teoretic, propunând o timocrație, adică o combinație de aristocrație și democrație care să garanteze competențele și să reprime abuzul libertății, fără să cadă în tiranie. La Atena, Aristotel nu era popular din cauza caracterului său ursuz, auster, dar și a relației speciale cu stăpânul Macedoniei, cuceritorul Greciei. În plus, exista și o mare rivalitate între Academie și Liceu. După moartea lui Macedon a fost acuzat de ”impietate”. Era o scuză când nu se putea găsi unui indezirabil vreo culpă reală. Din cărțile sale au fost extrase fraze care luate izolat puteau suna irevențios, procedeu care și atunci, și azi reprezenta o realitate zilnică. Printre altele i-au reproșat cinstirea pe care i-o adusese socrului său, Hermias, nu atât pentru că devenise tiran, cât pentru că se născuse sclav. Aristotel a înțeles că era inutil să se apere și a părăsit orașul pe ascuns. ”Nu vreau ca Atena să se păteze cu un alt delict contra filosofiei”.

Tribunalul l-a condamnat la moarte în lipsă. Atenienii probabil că au făcut demersuri pe lângă conducerea Calcidiei, unde Aristotel se refugiase la rudele din partea mamei, să fie extrădat. Nu a avut loc niciun incident diplomatic deoarece în 322 î. Hr., Aristotel a murit pe neașteptate fie din cauza unei boli de stomac, fie din cauza unei sinucideri cu cucută. Trupul său a fost pus în groapă aproape în același timp cu cel al fostului său elev, Alexandru cel Mare.