Cine a fost Tudor Vladimirescu- ”Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”


tudor vladimirescu

Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780 în satul Vladimiri (judeţul Gorj), dintr-o familie de moşneni. El „a învăţat carte şi limba greacă” în casa boierului Ioan Glogoveanu, care voia să-şi facă din isteţul băiat’ un bun administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite. Tudor are astfel prilejul să facă mai multe călătorii în Transilvania, unde Glogoveanu exporta până la 2.000 de capete de vite şi să-şi constituie un capital cu care a făcut apoi comerţ pe cont propriu.

La 18 ani Tudor a intrat în rândul pandurilor(corp de oaste neregulat, adaptat hărțuirii inamiclui) după datina judeţului în care se născuse. Pandurii constituiau o categorie privilegiată în mijlocul ţărănimii oltene şi se bucurau de scutire de impozite şi de alte privilegii. Faptul de a fi făcut parte din acest corp avea să fie decisiv pentru cariera lui Tudor Vladimirescu. În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, ceea ce l-a pus în legătură cu căimăcămia Craiovei şi l-a făcut cunoscut în cercurile largi ale Olteniei. Cu mici întreruperi, Tudor va păstra vătăşia până la sfârşitul anului 1820, când va fi chemat la Bucureşti pentru marea lui misiune revoluţionară. În timpul vătăşiei sale, Tudor s-a îndeletnicit şi cu comerţul, cu arendăşia şi cu morăritul. Făcea comerţ de cereale, vite, peşte sărat şi ceară cu turcii din Ada-Kale, cu negustorii de la Orşova şi Craiova.

Prin aceste îndeletniciri, Tudor a devenit membru al clasei mijlocii în formaţie, care era interesată în abolirea relaţiilor feudale şi a venit în contact cu toate păturile sociale din Oltenia. El a cunoscut toate formele de exploatare şi de asuprire ale stăpânirii boiereşti şi turco-fanariote şi a experimentat pe propia-i piele năpăstuirile, stoarcerile şi nedreptăţile organelor ei.

În 1807, el a condus corpul de volintiri care avea să lupte până la sfârşitul războiului în detaşamentul generalului Isaiev. Pentru vitejia şi talentul său militar, Tudor e numit „comandir” şi ajunge să comande cea mai mare parte a corpului de panduri. El s-a distins în luptele de la Cerneţi, Rahova, Negotin şi Cladova prin curajul, iniţiativa şi însufleţirea lui. Comandanţii ruşi au lăudat promptitudinea şi succesul cu care Tudor şi-a îndeplinit, „ca cel mai bun ofiţer”, toate misiunile, disciplina perfectă a trupelor sale şi l-au dat ca exemplu. Pentru faptele sale a fost înaintat porucic (locotenent), decorat cu ordinul Sf. Vladimir cu spade şi gratificat cu un inel de aur, gravat cu iniţialele ţarului. Aceste distincţii i-au asigurat protecţia consulului Rusiei şi calitatea de sudit(protejat) rus. Această calitate şi prevederile tratatului de la Bucureşti(1812) l-au apărat de răzbunarea turcilor. În 1814, pentru a lichida moştenirea soţiei lui N. Glogoveanu, decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa, el a făcut o călătorie la Viena, în perioada congresului de pace (14 iunie – 26 decembrie 1814). Cunoscând limbile germană şi greacă, Tudor a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă.

Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor află că garnizoana otomană din Ada-Kale – adalâii – prădase Oltenia. Ei distruseseră şi gospodăria lui de la Cerneţi. „Hoţomanii de la Ada-Kale au prăpădit lumea du pe la noi”, scrie Tudor lui Glogoveanu; ”şi de la mine şi de la dumneata au luat toate bucatele şi tot ce au găsit; încă şi pe oameni i-au pedepsit tare. Cerneţu l-au ars tot”. Trupele trimise de Poartă să cureţe Oltenia de adalâi au pricinuit pagube şi mai mari. Aceste întâmplări au fost pentru Tudor Vladimirescu ca o concretizare a nenorocirilor ţării în propria sa nenorocire şi l-au făcut să înţeleagă una din cauzele relelor ţării: dominaţia otomană. „Apoi din nechivernisirea stăpânilor României vezi câtă prăpădenie ni se pricinueşte!… Nu s-ar fi putut iconomisi ca să nu să fie făcut această prăpădenie? O stăpânire cu aşa ţară mare în mâini şi un lucru de nimic n-au putut popri, ci ne lăsară de ne prăpădirăm şi ne stinsărăm de tot! Adalâii au început a lua şi robi oameni, spre mai mare bătaie de joc!” Sentimentul de revoltă se transformă deja în hotărâre de răzbunare: „Ci vor lua plată dumnezăiască!”. Tudor izbutise să se ridice în rang şi să strângă o avere apreciabilă pentru condiţia lui. Incursiunea unei bande de adalâi a distrus într-o zi – nu în timp de război, ci în timp de pace – agoniseala mai multor ani, iar protecția rusă nu-l ajutase la nimic.

Împotriva năpăstuirilor, Tudor s-a adresat justiţiei. Ispravnicul judeţului Mehedinţi, Nicolae Glogoveanu, căruia Tudor îi adusese atâtea servicii, într-un rând i-a călcat moşia ca să-i dărâme moara. Oamenii care nu ştiau ce însemna pentru un moşnean o călcare de hotar l-au numit „răzăş iubitor de şicane”. Experienţa în această materie l-a atins cel mai dureros şi l-a îndârjit. Contactul zilnic cu o administraţie coruptă şi cu o justiţie venală exasperează temperamentul său violent şi susceptibil şi dă expresiilor sale o notă de amărăciune şi de revoltă. Astfel, coborând scările clădirii divanului domnesc, unde pierduse un procesul cu Nicolae Glogoveanu, Tudor a ameninţat pe boieri cu degetul, zicând: „Pe unde pun azi cocoanele voastre panglicile, vor pune într-o zi oltenii mei curelele opinicilor”. Tudor ar fi declarat episcopului de Argeş, Ilarion: „De-oi trăi, voi face douăsprezece perechi de opinci din pielea a doisprezece boieri divaniţi”. În 1821, vorbind cu Ilarion despre boierii care se angajaseră în lupta contra stăpânirii otomane şi au fugit apoi la Braşov, a izbucnit: „Ii voi scurta de o palmă, pe câţi sunt boieri divaniţi; îi voi “umplea apoi cu paie şi-i voi trimite plocon din partea ţării la curţile împărăteşti, unde or să fie negreşit puşi la muzeu; căci acolo e locul lor, lângă hiarele sălbatece”.

Toţi contemporanii care l-au cunoscut au relevat caracterul său sumbru, posomorât şi aspru. Vorba lui era scurtă, poruncitoare şi elocventă. Toată înfăţişarea lui avea „un aer de comandir”. Pe cât de puţin era respectat şi temut de soldaţii săi Ipsilanti, pe atât era Tudor de ai săi. Zilot Românul a prins toate aceste trăsături într-o frază pătrunzătoare şi justă: „Cu adevărat avea omul şi duh firesc, şi vorba lui puţină, şi totdeauna pe gânduri; şi când îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă scăpa câte o vorbă desperată asupra tiraniei”. Iată însuşirile pe care Tudor avea să le pună în serviciul misiunii sale revoluţionare: o minte ageră şi o largă experienţă a oamenilor, o voinţă dârză şi o ambiţie puternică, un dar natural de comandant şi hotărârea de-a merge până la capăt. În clipa în care a ridicat steagul pentru cucerirea „drepturilor patriei” sale, el s-a îmbrăcat „cu cămaşa morţii”. Patria pentru Tudor nu era „tagma jefuitorilor”, ci poporul, cu al cărui „sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc”.

Portretul fizic

Un contemporan care l-a văzut și a stat de vorbă cu Tudor Vladimirescu, deși nu îi era prieten și nici admirator ni-l descrie astfel: ”Om de statură mai înalt decât de mijloc, talia bine proporționată, față blondă, mustața galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici prea slab, cu o mică bărbie, om nu urât; sta drept, țanțoș, vorbă brevă(scurtă), răstită și destul de elocventă, aier de comandant; pe atunci, când l-am cunoscut, să fi avut 40 de ani (în pragul revoluției de la 1821)…Netăgăduit că era un om de inimă. Cine știe ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul și mijloacele i-au lipsit”.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici

One thought on “Cine a fost Tudor Vladimirescu- ”Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!””

Leave a Reply